Sesiunea 5.3.1 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Nu de mult timp, mă mutasem într-un bloc cu zece etaje de pe bulevardul principal al oraşului. Eram aproape de noul meu loc de muncă, unde fusesem bine primit de colectivul de acolo. Chiar îmi făcusem câţiva prieteni printre colegii de birou pe care îi vizitam din când în când. Ei nu reuşeau să ajungă la mine; erau familişti. Îmi cumpărasem un apartament cu două camere, pe care mi-l mobilasem simplu, dar destul de modern. Eram mulţumit din toate punctele de vedere; doar cu starea mea civilă mai aveam de luptat. Mă consideram celibatar convins, deşi la vârsta mea de atunci încă nu se putea vorbi de aşa ceva. Îmi făcusem o obişnuinţă sănătoasă, aceea de a nu folosi niciodată liftul. Vroiam să-mi păstrez condiţia fizică pe care mi-o căpătasem practicând baschetul încă din liceu. Când tocmai ieşisem într-o zi din casă şi mă avântam pe scări, m-am întâlnit cu un bătrân, îmbrăcat modest, în culori şterse. Trecând pe lângă el, am remarcat ritmul sacadat al respiraţiei greoaie. Urca încet, oprindu-se la fiecare treaptă, şi sprijinindu-se puternic de balustradă. L-am salutat, deşi nu-l cunoşteam, dar se pare că nu mă auzise, continuându-şi răsuflarea zgomotoasă cu fiecare pas. L-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. S-a oprit abia la capătul scărilor, s-a răsucit din tot corpul către mine şi m-a privit în ochi. Avea un surâs cald şi prietenos, ceea ce contrasta cu mimica feţei mele puţin încruntate. De aceea m-am simţit stânjenit şi am început să caut fără noimă prin buzunare. Când şi-a recăpătat puţin suflul, a făcut un gest de mulţumire şi mi-a răspuns fără să-şi dezlipească privirea de la mine. Avea o voce slabă şi cu greu am putut percepe cuvintele pe care mi le adresa. A luat mâna de pe balustradă şi m-a prins uşor de braţ, având, parcă, mai multă încredere în sprijinul meu. Mi-a mulţumit, şi, în acelaşi timp, mi-a mărturisit că vrea să se obişnuiască, în vreun fel, cu treptele, căci avea “o viaţă înainte”. M-a uimit optimismul bătrânului, mai ales că rostise totul fără nici o urmă de zâmbet, dar am rămas indiferent. I-am propus să ia liftul, să nu se obosească prea mult; abia atunci şi-a deschis privirea de la mine şi a îndreptat-o spre uşa liftului din spate. Se crispase puţin şi, cu o notă de iritare în glas, îmi spuse că nu are încredere în tehnica modernă, că se bizuie mai mult pe picioarele sale şi că, de fapt, a şi ajuns. A întins mâna spre uşa din faţa apartamentului meu. Cum stătea aşa, fără să mă privească, am putut să-i analizez trăsăturile impresionant de fine şi lipsa aproape totală a ridurilor, inexplicabile vârstei înaintate pe care, cu siguranţă, o avea. Ochii lui aveau o strălucire deosebită, o căutătură tinerească, aproape jucăuşă, iar vocea prindea treptat amploare. Mi-am luat rămas bun de la el, care, la rându-i, şi-a întors foarte amabil privirea la mine şi mi-a răspuns cu aceleaşi cuvinte. A făcut câţiva paşi, a scos din buzunarul hainei ponosite un mănunchi de chei, a descuiat uşa, parcă după un cifru special, şi a intrat din nou în tăcere. Atunci am aflat cine locuia în garsoniera de vis-à-vis. Nu l-am mai văzut, deşi mi-ar fi făcut plăcere să-i întâlnesc mutriţa de moşneguţ simpatic. Mă frapase privirea aceea deschisă, jovială, şi, totodată, cu adâncimi ameţitoare. Uneori auzeam uşa lui închizându-se şi, foarte rar, mici schimburi pe casa scărilor din care distingeam vocea sa gravă. Nimeni nu ieşea sau intra în locuinţa bătrânului, iar când m-am interesat de el, toţi vecinii îmi dădeau acelaşi răspuns rece: “Nu-l cunosc”. După o vreme, am uitat de existenţa bătrânului de alături şi nu am mai dat nici un semn de interes asupra garsonierei vecine.

->3

Se spunea despre mine că sunt un bun inginer electronist şi câştigasem încrederea colegilor şi şefilor mei. Mi se încredinţau treburi de mare dificultate, pe care le duceam cu bine la capăt. Nu mă interesa nimic altceva decât meseria mea, pe care o practicam cu mare pasiune şi, în sfârşit, mica mea familie pe care o întemeiasem alături de o tânără ingineră de la un birou paralel celui la care lucram. Aveam şi un băiat, asupra căruia îmi îndreptam o mare parte a timpului liber. Ne înţelegeam cu toţii foarte bine şi ne respectam. Locuiam, aşadar, de vreo zece ani în acest bloc; eram bun prieten cu vecinii - ca să le fac placere îi însoţeam uneori la o bere sau chiar la meciurile duminicale - iar soţia mea le cucerise pe vecine, arătându-se interesată de sfaturile lor. Totul era într-o perfectă armonie. Mulţi îmi aduceau, din când în când, la reparat televizorul, radioul… Le primeam pe toate, şi de aceea eram ocupat până peste cap, dar asta îmi dădea mari satisfacţii, pentru că, de mic am visat la meseria asta, care acum mă subjuga total. Într-o seară, când tocmai meşteream la televizorul vecinului de la cinci şi când nevastă-mea, însoţită de copil, întorcea vizita unei colege de serviciu, mă trezesc cu o vizită pe cât de neaşteptată, pe atât de surprinzătoare. O persoană interesantă, puţin sub 70 de ani, îmbrăcată foarte corect şi care de cum am deschis uşa m-a învăluit în amabilităţi şi formule de politeţe încât, fără să mai raţionez, l-am poftit în colţul meu de lucru. Mi-a întins o mână curată, puternică şi cu degete lungi şi îndemanatice, şi s-a recomandat drept vecinul din garsoniera de vis-à-vis. Nu mi-a spus nimic precizarea sa, dar l-am invitat să ia loc, scuzându-mă de deranjul infiorător din încăpere. Se pare însă că nici nu-l observase după privirea încântată pe care şi-o rotea în toate direcţiile. Când, în fine, şi-a oprit privirea asupra mea, a început să vorbească rar, cu cuvinte alese. L-am lăsat să-şi spună “discursul”, fără să trag nici o concluzie, pentru că nu înţelegeam încă unde vrea să ajungă. L-am analizat pe cât mi-a permis distanţa dintre noi şi lumina difuză de la lampa de lucru. Mi-a admirat locuinţa şi amestecul de scule de pe masă pe care aveam desfăcut şi împrăştiat televizorul. Mi-a împărtăşit buna lui părere cu privire la meseria mea şi mă simţeam măgulit de atâtea laude. Observam în privirea lui o agitaţie plăcută de fiecare dată când scruta interiorul televizorului. Parcă îl interesa. Ajunse, chipurile, şi la scopul vizitei sale aici, care, desigur, avea legătură cu spaţiul în care îl primisem. M-a rugat insistent şi plin de amabilitate să-i repar un aparat de radio mai vechi pe care nu se îndura să-l dea meseriaşilor din oraş, fiind un model unic şi foarte preţios. M-am oferit încântat să-mi aduc aportul de depanator iscusit. Şi-a anunţat vizita chiar pentru a doua zi, mi-a mulţumit prelung şi a plecat. L-am tot aşteptat câteva săptămâni, dar degeaba. Nu-mi explicam de ce insistase atât şi totuşi de ce întârzia. Am fost obsedat câteva luni de vocea acelui domn pe care, de fiecare dată când mi-o aminteam, mi se părea foarte cunoscută şi totuşi îndepărtată. Avea un timbru calm, învăluitor.

->4

Cu timpul, gândurile mele au revenit la normal. Copilul meu creştea frumos, iar eu îi făceam educaţia de rigoare. Cred că băiatul meu avea zece ani când, într-o zi, s-a întors de la joacă, din faţa blocului, cu un arc de lemn, migălos lucrat şi cu cinci săgeţi delicate, făcute dintr-un lemn deosebit. Imediat l-am luat la rost, ca un tată sever ce eram, mai ales că nu concepeam ca fiul meu să-l fi furat de undeva. Aproape plângând, mi-a explicat că, atunci când a coborât la joacă, domnul din apartamentul vecin i-a dat “şmecheria” asta, care, de fapt, nici nu ştie la ce foloseşte. Era normal ca un copil născut în secolul calculatoarelor să nu aibă parte de jucării cu simboluri străvechi. Enervat de minciunile copilului pe care credeam că-l educasem cum trebuie, am sunat la uşa vecinului cu o oarecare reţinere. Aveam în mână arcul drept mărturie. Mi-a deschis un bărbat în jur de 40 de ani, căruia i-am prezentat scuzele de rigoare, după care am atacat direct subiectul pentru care venisem. M-a invitat în casă şi a răspuns afirmativ întrebării mele. Găsise arcul printre vechiturile lui de pe balcon şi, neaflându-i folosinţă, i l-a dat băiatului meu. Primind explicaţia dorită am vrut să mă retrag, dar m-a reţinut, oferindu-mi un pahar de coniac. Am băut împreună şi mi-am dat seama că e un tip de treabă. Cu puţin alcool, mi-am dat drumul la limbă, povestindu-i despre meseria mea, amintiri din armată, din facultate, din liceu… El răspundea scurt de fiecare dată, dar chiar şi prin puţinele cuvinte pe care mi le adresa, mi-am dat seama că, deşi eram cam de aceeaşi vârstă, îmi era mult superior în gândire şi în exprimare. A evitat mereu să vorbească despre sine şi viaţa sa, aprecia doar spusele mele, adăugând doar remarci la moment. Mă impresionase mobila veche, din lemn masiv, neagră, aristocrată, dominată măreţ de o bibliotecă imensă cu mii de cărţi mai vechi şi mai noi aşezate haotic. Peste tot în cameră erau împrăştiate cărţi, pe noptieră, pe masă şi chiar pe covorul veşted uscat de vreme. Nu am putut remarca nici un titlu, dar în nici un caz nu era o simplă literatură. I-am mulţumit pentru tot şi m-am întors acasă. I-am povestit soţiei despre vecinul de alături, dar ea nu a reacţionat nici într-un fel. A pus interesul meu sporit pentru omul acela pe seama coniacului. Numai eu rămâneam blocat de privirea lui insistentă, pătrunzătoare şi de gândirea profundă de care dăduse dovadă. Mult timp am observat la fereastra sa pâlpâirea uşoară a veiozei chiar după miezul nopţii. De fiecare dată îmi aminteam colosala sa bibliotecă şi îmi explicam prelungirea lecturii spre orele târzii ale nopţii.

->Variabil

Băiatul meu a terminat liceul printre primii, a intrat apoi la medicină şi s-a însurat cu o colegă de an. Le-am făcut o nuntă simplă, la noi acasă. A fost foarte tineresc. Pe la ora opt seara, când petrecerea era în toi, primim vizita unui tânăr cam de aceeaşi vârstă cu băiatul meu, s-a recomandat noilor însurăţei drept vecinul de alături, le-a urat cele cuvenite şi le-a înmânat un pachet frumos ambalat şi destul de voluminos. Nurorii mele i-au cam sclipit ochii la vederea pachetului - de fapt şi la vederea vecinului, care nu arăta rău deloc. Soţia mea l-a tratat cu unele cu altele, şi i-a ţinut companie pe cât s-a priceput, în timp ce eu, căutându-mi o preocupare aparentă, am reuşit să-l observ mai bine. N-a dansat, a refuzat orice invitaţie din partea fetelor. Când ridica privirea către mine, se fâstâcea într-un fel nefiresc şi o îndrepta în altă parte. Dar parcă privirile noastre erau atrase întotdeauna una către cealaltă. Când a plecat, mi-a strâns mâna cu putere. I-am privit mâna viguroasă şi mi s-a părut deosebit de frumoasă. N-aș fi crezut că voi admira vreodată mâna unui bărbat şi, totuşi, cea a tânărului meu vecin m-a impresionat. O amintire veche parcă s-ar fi trezit în mintea mea, declanșând pe retină o imagine neclară: tot o mână bărbătească pe care o strânsesem cândva, cu altă ocazie, dar nu-mi puteam aminti.

->Variabil

Băiatul meu a terminat şi facultatea şi s-a instalat cu soţia şi primul lor copil într-un apartament cu patru camere de lângă spitalul municipal. Rămăsesem printre cei mai vechi locatari ai blocului şi îmi părea rău de fiecare vecin care ne părăsea pentru alte părţi ale oraşului. Aş fi vrut să mă mut şi eu într-o garsonieră, mai ales că ieşind la pensie, devenisem apatic şi închis. Simţeam lipsa soţiei mele care se stinsese, săraca, după o boală cumplită. La pensionare, colegii mei îmi făcuseră o despărţire impresionantă până la lacrimi. Ieşeam zilnic la plimbare din nevoia de mişcare şi mă întâlneam, adeseori, cu un băiat cu figura tristă, maturizat prea timpuriu. După salutul destul de familial, mă întreba unele amănunte de viaţa băiatului meu şi a soţiei sale. Ochii îi păreau obosiţi şi aveau o privire ştearsă. Fruntea îi era adânc brăzdată de riduri, de neconceput pentru vârsta sa. Predominau însă unele trăsături pe chipul său pe care le mai văzusem cândva. Poate era o figură comună, dar pe mine mă atrăgea. Avea o voce tremurată şi slabă, iar privirea îmbătrânită i se oprea adesea într-un punct fix. Culmea, dar îndrăznea să mă invite la el în vizită, dar eu făceam în aşa fel încât să înţeleagă singur refuzul. Eu, în vizită la un copil?

->Variabil

Acum câţiva ani am găsit în lăzile vechi arcul de odinioară al copilului meu. Nepoţii mi-au refuzat darul; Sunt fii de medici şi nu acceptă vechituri. L-am dăruit atunci unui copil singuratic şi mereu retras, ce stătea ore întregi pe banca din faţa blocului, privind la cei ce se jucau, dar fără să participe la jocuri. Când i-am oferit arcul, în ochii lui s-a aprins o luminiţă şi l-a primit ca pe un obiect de preţ. M-a însoţit timid până în faţa uşii mele, de unde el s-a îndreptat spre garsoniera de vis-à-vis. A deschis-o cu o cheie dintr-un set bogat şi a împins-o larg la perete. Cu un gest matur şi amabil, m-a invitat să intru. Curios, am aruncat o privire înăuntru şi am întâlnit semeţia bibliotecii ticsite şi teancurile de cărți sprijinite de perete. Atunci am simţit aceiaşi emoţie pe care am avut-o cu ani în urmă, de aceea am hotărât să intru. Trebuia să aflu enigma acestui copil ce trăia singur într-o garsonieră plină de cărţi. Vorbea încet, cu un surâs sincer pe figura. Şi-a dat seama că aveam atâtea întrebări de pus. Rolurile se schimbaseră: eu eram copilul care punea întrebările, iar el trebuia să raspundă. Nici unul dintre răspunsurile pe care mi le-a dat nu era clar; toate erau învăluite într-o undă de mister, sau poate vârsta mea nu-mi permitea să pătrund sensurile şaradei. N-am putut înţelege pe moment şi abia după ce ne-am despărţit, singur în camera mea, am tras unele concluzii pe care nu le puteam admite. Din cuvintele sale, reieşea că mă cunoştea de tânăr, de când m-am mutat în bloc. Evoca unele elemente comune întâlnirii mele cu bătrânul de pe scări, din copilăria şi de la nunta băiatului meu, mi-a arătat un aparat de radio rudimentar, ca o piesă de muzeu pe care şi-l reparase singur cu ani în urmă. Se îndrăgostise de electronică o dată cu vizita aceea misterioasă pe care mi-o facuse. Nopţi întregi sacrificase studiului. Nu cunoscuse odihna. Pentru el timpul se scursese dublu.

->Variabil

Acum câteva săptămani am găsit în cutia de scrisori un bilet cu un scris grăbit, azvârlit nervos pe hârtie. Semna “vecinul de vis-à-vis” , şi mă anunţa că timpul i s-a scurs. Am sunat imediat la uşa lui, dar nu mi-a răspuns nimeni. Peste câteva zile l-am cunoscut pe noul locatar al garsonierei de alături. Un bătrân de vârsta mea, foarte vorbăreţ, de o cumsecădenie exagerată. Îmi povesti cu lux de amănunte amintiri din tinereţea lui, captivante şi interesante, încât îmi plăcea să-l ascult. Nu demult, când ne-am adresat un rămas bun provizoriu în faţa uşilor noastre, mi-a aruncat o privire care mi-a răscolit toate amintirile şi m-a tulburat enorm. M-am izolat în casă şi am încercat să mă liniştesc. Senzaţiile atât de puternice nu-mi făceau bine la vârsta mea. Am recunoscut privirea bătrânului de acum câteva decenii, din acelaşi loc de pe casa scării. Mă temeam să nu înceapă iar… N-am putut dormi câteva nopţi la rând. Nu am ieşit din casă, fiind presat de trecutul meu şi al vecinului. Într-una din nopţile mele nedormite mi-am comandat gândurile vechi să funcţioneze normal şi am trecut în revistă toţi anii pe care ai petrecusem în acest bloc. La distanţă de câte zece ani, apărea mereu un locatar al garsonierei vecine, un bărbat din ce în ce mai tânăr. Îmi aminteam privirea lui adâncă, mâinile puternice şi curate, vocea calmă şi gravă, trăsăturile nobile ale chipului. Toate se îmbinau acum perfect, creând portretul aceluiaşi om, al celui care, prin apariţiile sale rarisime, mă tulbura mereu, declanșând haos în viaţa mea. Nu puteam crede ceea ce gîndeam. Îmi forţam amintirile în căutarea unei concluzii mai puţin absurde, dar mereu ajungeam la acelaşi punct al căutărilor mele. Vecinul, bătrân şi, după o viaţă trăită doar în slujba studiului, copil, a lăsat să treacă timpul indiferent, de două ori mai repede decât pentru mine. Nu ştiu de unde venea, nici unde a dispărut, nici dacă existase într-adevăr. Ştiam doar un lucru pe care nu-l puteam concepe: el a îmbătrânit invers! Şi mai departe nu mai ştiu ce-a fost…