Sesiunea 4.3.1 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Soția lui, Ane, era o femeie de 32 de ani, de statură medie. Locuiau într-un oraș mic, de provincie, împreună cu băiatul lor de 7 ani. Se cunoscuseră prin vărul ei, cu care George era coleg de muncă. Lumea lor era mică, așa că au folosit acea oportunitate pentru a se împrieteni și apoi a se căsători. Înainte de căsătorie, Ane era o fată veselă, râdea cu ușurință și era foarte prietenoasă și sociabilă. Îi plăcea să comunice și avea nevoie de interacțiunea cu ceilalți. Din cauza asta avea mulți prieteni, iar ea era la curent cu tot ce aceștia făceau și gândeau. Ane era genul de persoană care dorea să facă pe placul tuturor. Era atentă să ajute pe toată lumea. Îi plăcea când vedea reacții pozitive la ceilalți. George, pe de altă parte era mai închis, nu comunica așa mult cu ea, dar și el avea prieteni cu care ieșea în oraș de multe ori, înainte de căsătorie. Primii doi ani de căsnicie au fost destul de buni, s-au înțeles ușor cu privire la majoritatea aspectelor. Au construit împreună o casă, punând fiecare economii și primind și ajutor de la familie. Interacțiunile lor erau mai mult pozitive, din când în când intervenea câte o ceartă. Ane era foarte drăguță cu George, de cele mai multe ori. Încerca să ghicească ce își dorește, îi făcea mâncărurile preferate. Încă de la început, George a avut un sentiment de siguranță în prezența ei, credea că de fapt asta l-a atras cel mai mult. Pe Ane a atras-o aerul misterios și atitudinea de adolescent rebel, care o făcea să simtă de fapt că George are nevoie de cineva care să aibă grijă de el. Treptat însă, George a observat că Anei îi plăcea să facă pe plac tuturor și asta îl făcea să se simtă mai puțin special și chiar să devină gelos. De câte ori Ane se întâlnea cu prietenele ei, el nu se simțea în largul lui. Se simțea părăsit și singur. Treptat, a început să rămână tot mai des cu colegii la un pahar, la început cel puțin o dată pe săptămână, iar apoi de două sau de trei ori. Ane a fost nedumerită la început și l-a întrebat ce se întâmplă, că o îngrijorează când întârzie de la muncă. Îl aștepta în fiecare seară cu mâncare caldă. Pe măsură ce ieșirile lui deveneau tot mai dese, a început să se închidă și ea, să aibă replici mai acide, care îl supărau tot mai mult pe George. George încerca să o pedepsească pentru faptul că el credea că Ane încearcă să îl abandoneze prin atenția și timpul acordat persoanelor străine. El nu putea înțelege de ce Ane făcea asta și era convins că până la urmă îl va părăsi cu totul. Cumva, o pedepsea în avans pentru acest abandon. Se simțea deja un ratat, nu era bun de nimic, iar faptul că nu putea să îi spună toate acestea îl făcea să sufere și mai tare. Evident, nu era fericit în relația cu Ane. Dacă se gândea intens la acest sentiment de nefericire, ar fi putut spune că acesta venea oricum de foarte departe. Gândul la nefericirea actuală mergea până în copilăria lui tristă. Prima oară și-a dat seama de această legătură în seara în care a spart suportul pentru periuțele de dinți.

->3

În seara aceea ploua cu găleata. George a intrat în baie să își scoată hainele ude. Fiindcă a intrat în grabă, agitat, a dărâmat paharul de ceramică în care țineau periuțele de dinți. Recipientul s-a prăbușit pe podea și s-a făcut țăndări. George s-a panicat și a înlemnit. Gândurile se succedau rapid: trebuie să curăț înainte să vadă Ane ... nu trebuie să afle ... o să mă omoare. Cioburile erau dovada că George era o persoană complet inutilă. Trebuia să strângă repede înainte să vadă cineva, chiar dacă ajunge să se taie la mâini în proces. Între timp, o altă parte a lui George observă tot procesul acesta care s-a declanșat automat în mintea lui. El știe că această reacție extremă este identică cu modul în care se simțea când era copil în preajma tatălui său. Tatăl lui obișnuia să îl pedepsească și să îl critice aproape pentru orice gest. Această parte știe că acum are 45 de ani, iar tatăl lui e un bătrân care locuiește în alt oraș. Soția și copilul lui, singurele persoane din casă, nu se vor supăra pentru ce s-a întâmplat. Își încetinește gesturile și curăță cu atenție ce a mai rămas. Pentru George, există două realități paralele, iar el trece din una în alta. Prima realitate este cea a copilăriei lui alături de un tată dur, care îl abuza emoțional. A doua e realitatea lui de adult, care cuprinde relația cu Ane și cu Sergiu. Cele două sunt foarte diferite. Când a spart paharul, realitatea copilăriei lui abuzive a intrat în prim plan. Din păcate, George nu era conștient de acest film al vieții lui. Povestea vieții lui e construită din fapte logice, lineare – l-a prins ploaia, și-a udat hainele, a intrat în baie, a spart paharul, dar povestea e dublata în profunzime de un sistem vechi de amintiri, implicite, un amalgam de senzații, emoții, gânduri (de exemplu, relația cu tatăl). Asta e frumusețea existenței umane, că nu e lineară, nu e doar rece și logică, ci e în permanență inundată cu emoții, vechi sau noi. De câte ori se întâmpla să dărâme ceva, George avea reacția asta, întâi se panica, iar apoi ajungea să se gândească la tatăl său. Poate pentru că de câte ori făcea asta când era copil era certat și umilit cu cuvinte jignitoare. Nu îi plăcea să vorbească despre el. În plus, de multe ori nici el nu înțelegea ce simțea exact, era un amalgam de emoții și amintiri, ca în seara în care a spart paharul. Uneori se gândea la mama lui. Nici ea nu a fost mai brează ca taică-său, pe care nu îl putea descrie decât ca pe un ticălos sarcastic și agresiv. Mama nu prea a fost prezentă în viața lui. L-a părăsit pe tatăl lui George când acesta avea un an. În primii ani de viață a fost crescut de bunica paternă, care l-a iubit și a încercat să fie bună cu el, de multe ori. Însă și ea avea un temperament iute și erau situații când ajungea să îl pedepsească. Nu ii plăcea să îi atingă bibelourile, iar George era fascinat de acele figurine albe si delicate. De câte ori putea, când bunica lui lipsea de acasă, le scotea din vitrină și le aranja într-o poveste pe care și-o imagina, întotdeauna altfel. Până când, într-o zi, din neatenție, a forțat un pic mai tare căluțul, într-o scena aprigă de război, iar acesta s-a sfărâmat cu un zgomot ascuțit în mâinile lui. Recunoștea panica simțită atunci când își imagina reacția bunicii. Ar fi vrut să dispară, să nu mai fie acolo când aceasta va constata fapta. A încercat să strângă cioburile repede, să ascundă urmele. A pus totul înapoi la loc. Însă, bunica lui era o fire bănuitoare și a observat destul de repede lipsa căluțului. L-a luat de ureche fără să mai întrebe nimic și l-a închis în cămară până seara. Degeaba și-a cerut scuze, în lacrimi, spunând că totul a fost o greșeală, că și el iubea căluțul acela alb-albăstrui. În momentele acelea își dorea să vină mama lui să îl salveze, să îl ducă acasă, cu ea.

->4

Se întreba cum arăta casa în care locuia ea și cum arăta mama lui acum. Avea niște poze cu ea foarte tânără, era o copilă. Poate din această cauză se simțea abandonat încontinuu. Chiar și când era înconjurat de oameni care îi sunt aproape, George se teme că va fi în curând părăsit. De aceea era așa sensibil la situațiile care îl fac să se simtă neglijat, dat la o parte sau chiar trădat. Reacția lui George este exagerată și irațională față de soția lui, Ane, dar el nu poate reacționa altfel, fiindcă retrăiește sentimente care i-au marcat în mod decisiv copilăria: abandon, neglijare, critică. Nu prea știa cum să se apropie de Ane, ce să îi spună. Simțea că nu a trăit niciodată sentimentul că e cu adevărat iubit și prețuit de cineva. Cum ar fi putut să învețe ce înseamnă apropierea și afecțiunea din moment ce persoanele din viața lui de până atunci nu i-au oferit nici un pic? De asta, când Ane era drăgăstoasă cu el și încerca să-l îngrijească, se simțea ciudat, se simțea slab și lipsit de ajutor. Nu se simțea deloc confortabil. Iar când Ane nu îi acorda atenție, când era preocupată de proiecte împreună cu prietenele ei se simțea părăsit, singur, trădat. Își simțea corpul tensionat doar când se gândea la ultima ieșire a Anei, când împreună cu prietenele ei au gătit pentru săracii din oraș și a lipsit toată ziua. Simțea că se înfurie treptat, iar dorința de răzbunare devine mai puternică. Uneori îi venea să plece pur și simplu, să nu lase nici o urmă. Însă așa se terminaseră și celelalte relații ale sale. Îi povestise puțin și Anei, iar ea îl făcuse să promită că nu va pleca niciodată așa, dacă vor avea copii. Însă nu îi povestise de ce credea el că a acționat așa. Acum începea să-și dea seama de ce o făcuse. Acum, când se gândea la comportamentul soției lui și ce tare îi displăcea lui când lipsește de acasă, realizează că avusese tendința să plece când femeile nu ii acordau suficientă atenție, unele erau mai preocupate de carieră sau de propriile pasiuni. Îi era mult mai confortabil să trăiască singur decât să riște să intre în relații în care ar fi putut să se simtă abandonat. De data asta însă era foarte diferit. Aveau împreună un copil, iar el făcuse o promisiune. Era mai mult decât o promisiune, își iubea mult băiatul. Nu voia să treacă prin ce a trecut și el. Nu dorea să ajungă să trăiască și fiul lui cu acea suferință continuă, de neimaginat. Se comporta frumos cu el. Era un băiețel frumos, care semăna mult cu mama lui. Era și destul de liniștit, însă erau momente când îi cerea multă atenție. Îi plăcea să se joace cu mingea în curte. Însă George nu avea întotdeauna chef și îl amâna. În momentele acelea, Ane mergea ea cu el și ajungea să îi găsească întotdeauna un partener de joacă printre copiii din vecini, iar ea rămânea la câte o cafea cu vecinele. Ultima dată când Ane a ieșit cu băiatul să bată mingea în curte, totuși nu a avut chef să meargă nicăieri. A stat în poartă și a încercat să pară veselă, deși nu era. Nu se mai simțea sigură de relația cu George. Se simțea prinsă într-o capcană. Ea încercase să fie drăguță cu George tot timpul, să prevină astfel orice conflict sau nemulțumire din partea acestuia. Însă parcă nimic nu era suficient sau destul de bun pentru el. Era distant și nemulțumit, îi reproșa orice, în special când lipsea de acasă.

->Variabil

Comportamentul lui îi amintea de cel al tatălui ei, toată copilăria și adolescența, tatăl ei i-a controlat cu strictețe ieșirile – de câte ori încerca să iasă din casă, tatăl ei trebuia să știe unde, modul în care se îmbrăca, persoanele cu care dorea să meargă în excursii sau la petreceri. A încercat de câteva ori să stea mai mult decât avea voie la petreceri sau să ascundă adevărul, să meargă pe ascuns, însă, de câte ori a aflat, pedeapsa a fost dură. Pe de altă parte, deși se aștepta ca mama ei să intervină, să fie de partea ei, aceasta nu se băga niciodată. Era o fire retrasă, parcă tot timpul tristă și neimplicată. Ba chiar, mama ei o ruga să o ajute cu multe lucruri, să pregătească mâncarea pentru familie și să îi asculte nemulțumirile constante și văicărelile. Nu se putea sustrage, pentru că mama ei o acuza că nu o iubește și nu o ajută, ea fiind mâna ei dreapta, încă de când era în clasa a 5 a. A fost foarte fericită când a părăsit casa părintească și a reușit să aibă casa ei și relațiile pe care și le dorea cu ceilalți. A rămas totuși sensibilă la problemele celorlalți și simțea că e de datoria ei să îi asculte și să îi ajute pe toți. De cele mai multe ori nu avea timp să se gândească la ea însăși, ci o preocupau constant lucrurile povestite de ceilalți și se gândea tot timpul cum să îi ajute și mai bine data următoare. Uneori se chiar învinovățea că nu a făcut destul si era și mai implicată cu următoarea ocazie. De exemplu, ultima oară, vecina ei, Veronica, a sunat-o seara la 10, plângând, supărată că soțul ei și-a pierdut locul de muncă. Ane s-a oferit să meargă imediat să o consoleze, chiar dacă știa că îl va supăra pe soțul ei. Se simțea tot timpul prinsă într-o capcană ce părea fără ieșire - voia să sară în ajutorul tuturor, dar nu voia nici să își supere soțul. Ceda mai des primei tentații pentru că ea considera că face o faptă bună și spera că la un moment dat va înțelege și soțul ei. De exemplu, în seara în care a dat curs apelului Veronicăi, era o seară frumoasă de vară, abia se înserase, și tocmai îl pusese la culcare pe Sergiu. George era și el acasă și se uita la un film. Își propusese să meargă și ea să petreacă un pic de timp cu George, nu avuseseră încă ocazia să petreacă prea mult timp împreună săptămâna aceea și deja era joi. Apelul Veronicăi a luat-o pe nepregătite și faptul că a răspuns afirmativ solicitării ei a venit oarecum automat. Oricum, nu refuzase niciodată pe nimeni. Dacă avea și ea ceva planuri personale, cum se întâmplase chiar în seara aceea, acestea întotdeauna puteau aștepta și treceau pe locul doi. Îi era groază, totuși, să îi comunice lui George că va ieși la ora aceea, dar credea că, dacă îi spune cu exactitate despre ce e vorba, el cu siguranță va înțelege. S-a apropiat încet de fotoliul pe care acesta stătea, i-a pus o mână pe umăr și i-a povestit pe scurt despre apelul primit de la Veronica și problema menționată. George simțea că se înfurie, însă nu a spus decât un bine, sec, și a continuat în sinea lui: bineînțeles că ceilalți sunt mai importanți decât mine.

->Variabil

Când a ajuns la Veronica, aceasta era în lacrimi, soțul ei era și el în bucătărie, cu o bere în față, țintind cu privirea gresia de sub scaunul vecin. Mai mult a vorbit Veronica, el încuviința monosilabic din fundal. Problema era ca lucra la un depozit de piatră din apropiere, care a disponibilizat o treime dintre muncitori în ziua aceea. Emoția și suferința era astfel proaspătă. Deja Ane cunoștea etapele principale: la început ești șocat, nu îți vine să crezi că ți se întâmplă ție, apoi, suferi intens și poate te învinovățești că ai ajuns în acea situație, și abia apoi poate vei încerca să cauți soluții la problema întâmpinată. De câte ori se afla în situații similare, o situație de viață nefericită la care era martoră, știa că întâi trebuia să asculte, să îi lase pe participanți să își exprime sentimentele. Parcă avea o armură pe care și-o punea imaginar în fața fluxului necontenit de negativitate și nesiguranță care se revărsa de multe ori în torentul de lacrimi. Și de data aceasta a făcut la fel, deși se simțea și ea la rându-i, tristă, nefericită, o victimă a cursului vieții. A stat acolo, uitându-se când la Veronica, când la soțul acesteia în timp ce ei se plângeau – ce vom face, cum ne vom descurca, nu e drept ce s-a întâmplat, de ce soțul meu... De obicei, Ane încerca să încurajeze, să ajute oamenii să găsească soluții și, la plecare, oarecum să îi lase în minte cu o soluție sau chiar cu un plan. De data asta, însă, nu a avut puterea să găsească acea soluție pentru Veronica și soțul ei. A stat acolo neputincioasă, simțindu-se prinsă în tot vârtejul acela fără ieșire, de tristețe, lacrimi, vinovăție și lipsă de speranță. Și-a dat seama că de fapt, așa se simte și ea. La fel și-ar fi putut descrie viața, dacă ar fi fost cineva care s-o asculte pe ea însăși. Aceleași emoții ar fi desenat același carusel care se legăna la infinit pe același ax. La un moment dat, și-a dat seama că nu îi mai ascultă. A început să se gândească la George. La fața lui încleștată, în semiîntunericul în care îl lăsase. Și atunci și-a dat seama de prăpastia pe care și ea poate a contribuit să o creeze între ei. Creierul ei, a început, de data asta, să caute soluții pentru ea, nu pentru ei. Nu se mai gândea la Veronica și situația nefericită a soțului ei, a familiei ei. Cum ar putea ea face ceva pentru a crea un pod peste prăpastia creată între ea și soțul ei. Cum ar putea să îl facă să înțeleagă ce vrea ea să realizeze, să o înțeleagă de fapt pe ea? Dacă se gândea strict la situația în care era, deja, cu Veronica, tot ce îi venea în minte, ca să o aducă de partea ei, era să îl implice pe George să îi găsească de lucru soțului Veronicăi. Nu putea rămâne acolo, un sentiment de energie și entuziasm începu să o copleșească, așa că, i-a încurajat pentru ultima oară cu sentimentul că ea crede că va fi bine, să nu dispere, pentru că întotdeauna există o soluție. A îmbrățișat-o pe Veronica, și și-a luat rămas bun, încurajându-l și pe soțul acesteia, cu o bătaie pe spate, să își păstreze speranța, lucrurile se pot rezolva în mod neașteptat.

->Variabil

Era miezul nopții când a ajuns acasă. George adormise în fotoliu. Îl acoperi cu o pătură și urcă în dormitor. Își spuse că oricum nu era un moment potrivit să îl implice în această situație din seara aceea. Abia aștepta să vină dimineața pentru a dezbate cu George o posibilă soluție pentru binele vecinului lor. Oare cum va reacționa George? O va ajuta? Știa că nu-l prea plăcea, însă spera că povestea îl va sensibiliza. Știa că George are suflet bun. A reușit să adoarmă abia câteva ore bune. Dimineața când s-a trezit, a coborât să-i vorbească soțului ei, așa cum își planificase. De obicei ieșea din casă la ora 7.30 să ajungă la muncă. George era muncitor în construcții și momentan aveau șantier undeva în afara orașului, unde se construia o clădire nouă de birouri. Era ora 6 acum, așa că Ane se îndreptă ca de obicei spre bucătărie, să pregătească micul dejun. Astăzi se gândea să facă o omletă simplă, să fie mai rapid de făcut, să poată sta de vorbă și cu soțul ei. Și George era treaz, îl găsi stând în bucătărie. Își făcuse singur cafeaua. Părea că de data aceasta, o aștepta el pe ea. Părea trist, măcinat de multe gânduri contradictorii. Ane spera să o întrebe el ce povestise în seara precedentă cu vecinii lor, ca să poată aborda natural subiectul și să îi ceară ajutorul. Însă George, nu părea dornic de conversații. Parcă s-a simțit deranjat de prezența ei. Ane a încercat să deschidă o conversație plăcută și l-a întrebat cum a dormit, dacă a rămas în acel fotoliu toată noaptea. George i-a aruncat însă o privire încruntată, ca și cum o întreba pe modul silențios de ce i-ar păsa ei. Știa că era greu să comunice cu el, în special în ultima vreme. Se temea să nu provoace o nouă ceartă. Totuși, se hotărî să ia inițiativa și să îi povestească cum fusese seara ei. Chiar dacă el nu era un partener comunicativ, Ane prefera de multe ori să deschidă ea tot felul de subiecte și să îi povestească ce mai făcuse. Simțea și ea că, chiar dacă el nu părea curios, îi făcea bine, își dorea să știe tot ce face Ane când nu era acasă. Și asta pentru că îi simțea gelozia în privire, tonalitate și unele remarci acide care veneau la anumite intervale de timp. Așa că, în timp ce se apucase să pregătească omleta, începu să-i povestească despre seara precedentă, cum o găsise pe Veronica și pe soțul ei. Încerca să facă povestea cât mai emoționantă, a descris amănunțit disperarea celor doi vecini și lacrimile Veronicăi. Simultan, urmărea discret și reacțiile lui George. Nu erau foarte prietenoase și empatice. Enervarea și dezinteresul i se citeau în priviri. La un moment dat, s-a întors cu spatele la ea. Reacția nu a întârziat să apară, ca un reproș, ca de obicei, cum că ea întotdeauna pune pe primul plan problemele celorlalți și că el nu e interesat de așa ceva. Fiecare familie ar trebui să se ocupe de problemele ei. A împins scaunul pe care stătea cu o mișcare bruscă și a anunțat-o că astăzi trebuie să ajungă mai devreme pe șantier. A urcat să se pregătească și a ieșit pe ușă fără să ia micul dejun.

->Variabil

Disperată, Ane, i-a strigat să își ia pachetul de prânz din frigider, înainte de a ieși. Nu știa ce să mai facă. Simțea că nu mai există nici o punte de legătură între ea și soțul ei. Cumva, se simțea și ea vinovată de acest fapt. Nu mai avea parcă energie să se gândească și la problema soțului Veronicăi, însă promisese. Așa că, stând acolo în întuneric și sorbindu-și cafeaua, îi veni o idee. Vărul ei era coleg cu George. Lucrau chiar în aceeași echipă. Dacă ar vorbi și cu acesta? Puse mâna pe mobil și îl apelă. Știa că e treaz sau chiar în drum spre șantier, ca și George. După ce a sunat de mai multe ori, vărul ei răspunse. Ane l-a rugat să se intereseze dacă se caută muncitori pe șantierul pe care lucra, fără să intre în prea multe detalii. Vărul îi promise că va întreba. Ane l-a rugat să îl implice și pe George, să meargă împreună la șeful de echipă și apoi să o sune. Așteptă toată ziua un apel de la George sau de la vărul ei, însă în zadar. Seara, George s-a întors mai târziu decât de obicei, rămăsese la câteva beri cu colegii de echipă. Nu era în dispoziție bună, era mai agresiv decât în dimineața aceea. Ane se retrase și îl evită toată seara. Simțea că pierduse bătălia care avea miza dublă – să-l ajute pe soțul Veronicăi și să-și recâștige și ea soțul. Se închise în dormitor și a început să plângă. Seara târziu, apelul primit de la vărul ei a reactivat o undă de speranță. Acesta o anunța că George a fost de acord să-l însoțească și să vorbească cu șeful de echipă. Mai era nevoie de oameni pe șantier, ca să poată termina la timp, așa că soțul Veronicăi putea fi angajat chiar din ziua următoare, dacă acesta dorea. Ane s-a liniștit. În alte circumstanțe s-ar fi dus chiar ea să dea vestea bună Veronicăi. De data aceasta însă s-a mulțumit să o sune, să o anunțe că situația e stabilă și să se gândească în ce zi se poate prezenta soțul ei pe șantier. A pus capăt ceva mai repede și discuției, întrerupând mulțumirile care nu mai conteneau. A coborât la parter, unde soțul ei era instalat în fotoliu. S-a așezat lângă el și, cu o voce blândă, i-a mulțumit că s-a implicat. I-a descris bucuria Veronicăi pe scurt și i-a vorbit mai mult despre cât ii e lui de recunoscătoare pentru această faptă bună și cât de mult contează pentru ea. Nu mai simțea prăpastia dintre ei, căscată adânc și irecuperabil. Îi spusese și lui că era ca și cum începuseră să construiască un pod îngust, dar trainic. Deși televizorul era pornit și el părea că nu o ascultă, știa că e atent. Când a terminat ce avea de spus, el a privit-o și pe fața lui se putea citi un mugur de zâmbet și o scânteiere de speranță.