Sesiunea 3.3.1 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Pe când ieșea din local, Eliza și-a dat seama că tristețea era prezentă în sufletul său și se instala acolo din ce în ce mai confortabil. Oare de ce apăruse? Își amintea cu câtă hotărâre își exprimase punctul de vedere la masă, în compania prietenilor ei. Până acum, a crezut că era îndreptățită să simtă că are dreptate, că ea a câștigat acea dispută, că argumentele ei au fost bune. Vremea apăsătoare de afară, întunericul, ceața care o înconjura o făceau să se simtă din ce în ce mai nesigură pe ea însăși. S-a decis să meargă pe jos până acasă, să își mai limpezească puțin gândurile. Mașinile treceau regulat prin stânga ei. Casele din cartierul vechi al orașului o însoțeau în partea dreaptă. Nu era multă lume pe stradă, deși era abia ora opt seara. Trecând pe lângă parc, a descoperit doi copii stingheri, care încercau să pornească un joc. I-a reperat de la distanță și a încercat să-i urmărească până când a ajuns în dreptul lor. Nu aveau mai mult de 10 ani. I-a căutat din ochi pe însoțitorii lor. Erau undeva în fundal, două mame care încercau să profite de timpul acela pentru a urmări pe telefon, probabil o rețea de socializare sau o conversație virtuală, cu cineva apropiat. Din când în când, mai schimbau și ele câte o vorbă. Copiii lor, până la urmă au ales o interacțiune dinamică, ce presupunea un tur de forță al parcului, urcare și coborâre pe tobogane, salturi peste balansoare, care culminau cu câte o atingere bruscă și un strigăt: ești “înghețat’’, Andrei! Probabil că distracția ar fi fost și mai aprigă dacă ar fi existat zăpadă, o bulgăreală bună e greu de concurat de un joc de prinselea, fie el și “mâță înghețată’’. Urmărind lumea din afară, chiar și pentru cele cincisprezece minute care se scurseseră, Eliza și-a dat seama că, treptat, se detașează de suferința pe care o simțise în interiorul ei, după conversația cu Filip și Ioana. Părea că toată ceața aceea de pe sufletul ei se îndepărtează și poate vedea lucrurile în perspectivă. I se părea mult mai ușor de acceptat situația, în acel moment. Și-a dat seama ce bine e să poți accepta că ceva s-a întâmplat, exact așa cum a fost să fie. A început să rememoreze o parte din faptele care au dus la trăirea acelui prezent, care i-au arătat și mai mult din viața care se desfășoară în ritmul ei, ca un fluviu larg, îmbogățit la infinit de afluenți aprigi, tenace, care potențau la infinit cursul cel mare. Era iarnă când l-a cunoscut pe Paul. Era in concediu la ski, într-o stațiune de munte, cu niște prieteni. Aproape s-au ciocnit ieșind din locul de unde și-au închiriat schiurile. S-au fixat enervați cu privirea și apoi au trecut mai departe. În aceeași seară, s-au văzut din nou, de data aceasta într-un cadru mai liniștit. Grupurile lor de prieteni au interacționat la cină și au ajuns să se cunoască și să povestească și ei. Au râs de modul neașteptat în care se cunoscuseră peste zi. Elizei îi plăceau ochii lui verzi și umorul delicat. Au fost lucrurile care au atras-o de la început la Paul. Paul era fascinat de încrederea în sine a Elizei și de talentul de a pune punctul pe i într-o conversație. Au descoperit că au multe opinii comune despre nutriție, filme, cărți și puteau purta conversații interesante. Nu a durat mai mult de câteva săptămâni până s-au mutat împreună și atunci au început să apară mici conflicte. La început se certau pentru că Paul uita să ia pâine, deși așa era înțelegerea, magazinul de unde preferau să se aprovizioneze era în drumul lui. Sau unde și cum să aranjeze cărțile sau cine să spele vasele. Certurile erau de scurtă durată, Eliza se ambala mai tare, de obicei, dar ii trecea repede. Paul de multe ori rămânea fără replică la argumentele imbatabile ale Elizei. A observat și ea că aproape întotdeauna ridica tonul, și atunci Paul devenea imediat defensiv, retrăgând-se brusc din conversație.

->3

Cam așa a decurs și cearta pentru montatul bicicletei, cu Eliza expunând pe ton înalt tot ceea ce, în opinia ei, nu a făcut Paul și ar fi trebuit cu necesitate să facă. A încercat să rememoreze în minte acea ceartă, să încerce să urmărească scena de la distanță, ca și cum ar fi fost un film creat de altcineva. Era conștientă că ar fi fost mult mai util să abordeze diferit situația, să își prezinte solicitările într-o formă mai asertivă, cum a învățat, de pildă, la cursul de comunicare oferit de firma pentru care lucra. Și-a reamintit de acele recomandări, de faptul că și tonul vocii ridicat și modul în care îi arunca priviri ucigătoare erau suficiente ingrediente pentru a sugruma orice posibilitate de conversație sănătoasă. Cum să mai poată Paul asculta ce îi spune, dacă ea tocmai își punea platoșa de război? În momentul acela a simțit că Paul e o persoană bună, e totuși un partener dedicat, implicat în relația lor, și ar merita măcar beneficiul unei conversații calme, în care să îi spună obiectiv ce anume din situația respectivă a deranjat-o. Și să caute soluții împreună în loc să se piardă într-un hățiș de emoții negative. Așa a realizat că, înainte de a comunica, ar fi bine să fie capabilă să-și păstreze calmul. Și că ar putea face asta, gândindu-se că Paul e și o persoană bună, în cea mai mare parte a timpului, că faptul că atunci lucrurile nu au ieșit exact cum a crezut ea că trebuie să iasă, se poate datora multor altor factori; de exemplu, pot fi mici afluenți rebeli, care apar din senin să strice liniștea cursului vieții obișnuite, a rutinei zilnice. Și desigur, e normal ca asta să se întâmple, ba chiar benefic, pentru că așa, cursul cel mare e îmbogățit cu energie nouă, cu noi opțiuni de a continua un traseu prestabilit. Tocmai acele variații ar putea fi un prilej de a testa și îmbogăți relația dintre ei. Era o zi de duminică prea liniștită, poate și pentru că afară ningea și totul era mohorât. Deși era începutul lui aprilie, parcă timpul nu încuraja oamenii să iasă din casă. Era o stare de hibernare continuă, atât în natură, cât și în sufletul Carlei. Aceasta era o tânără de 25 de ani, care locuia singură în garsoniera ei micuță. Nu era doar singură, ci ajunsese să simtă starea aceasta ca pe o emoție continuă. Nu o părăsea niciodată. Paradoxal, pretutindeni era ea și Singurătatea. Ar fi putut să își imagineze această emoție sub forma unui animăluț de casă blând, care nu-și părăsea culcușul călduros de lângă patul ei. Sau alteori, o simțea ca pe o gură uriașă care se pregătea să o înghită. Era ca o umbră de amenințare care făcea viitorul să apară într-o lumină difuză, care se estompa într-o gaură neagră. În aceste momente îi plăcea să deseneze aceste stări, o ajuta să le vadă cum se materializează, cum prind contur. Avea multe desene în creion sau acuarelă cu pete întunecate pe un cer limpede, cu dealuri îndepărtate și copaci încețoșați. Tocmai se despărțise de prietenul ei și din cauza asta îi era puțin mai greu decât de obicei. Și când era în relație cu Bogdan, îi era greu să se apropie de el. Singurătatea ei era mereu între ei, ca un airbag tot timpul activat. Carla se folosea de ea de multe ori ca un mecanism de apărare, însă de și mai multe ori și-ar fi dorit să dispară. Să o lase în pace. Să fie doar Carla, liniștită, plină de viață, încrezătoare în prezent și în viitor, fără norul acela întunecat care o înfășura de multe ori. În prezența norului se simțea tristă. Tristețea era și sora mai mică, în cazul ei, a singurătății.

->4

Nu o ajuta, în prezent, nici faptul că trebuia să lucreze de acasă. Munca online și izolarea adusă nu îi făceau bine. Înainte de pandemie, avea multe zile bune la birou, împreună cu colegii. Râdeau, lucrau împreună la diverse proiecte. Uita de multe ori de marea Singurătate. De fapt nu uita, se prefăcea că era mult mai extrovertită decât era, ca să își ascundă eul retras. Voia să se integreze, să fie acceptată. Se bucura de atenția celorlalți, o ajuta să se simtă cât de cât importantă, pentru că în cea mai mare parte a timpului nu avea o părere prea bună despre ea însăși. Nu se credea suficient de talentată, frumoasă sau inteligentă. Din păcate, nu avea nici o prietenă sau un prieten apropiat. Pe Bogdan îl lăsase să se apropie, oarecum. Însă în prezent nu mai avea pe nimeni cu care să dezbată o opinie, să iasă la o cafea. Se simțea izolată și deconectată de toată lumea de cele mai multe ori, inclusiv în întâlnirile de acum online, cu echipa. Nu se deschidea deloc, nu își împărtășea obiectivele, dorințele, fricile cu nici unul dintre colegii săi. De multe ori, se simțea foarte rău, psihic. Simțea că nu are pe nimeni cu care să vorbească, absolut pe NIMENI. A încercat să intre pe niște grupuri de Facebook, să interacționeze cu alții măcar în privința pasiunii ei – desenul. Dar nu se simțea onestă cu ea însăși, știa că e nevoie de mai mult, avea nevoie să îi vorbească cuiva despre ce simte. Chiar și unui străin. Poate că s-ar fi simțit în siguranță să îi vorbească unui străin despre adâncirea în hăul negru al solitudinii, care aducea starea aceea mentală de nesiguranță, frică. I-ar fi povestit că acea stare face ca totul în jurul ei să fie fals. Că de multe ori nu are chef să facă nimic. Ar fi construit o poveste despre o casă mare, cu mai multe camere, în care prima e cea a singurătății. Apoi ar urma camera deprimării. Ultima ar fi cea a fricii. Când ar intra în ultima, din ea a ar rămâne o umbră, ghemuită lângă perete. E frica de anihilare, de faptul că tot ce reprezintă ca persoană va fi absorbit de hăul cel negru. Cum ar putea ieși din ultima camera? Cineva ar trebui să îi arate drumul înapoi, pentru că mintea ei s-a dematerializat odată cu înaintarea prin casa disperării. Dacă cineva, oricine, i-ar fi spus că e în regulă să fie tristă uneori, e în regulă să fii singură, un timp, e în regulă să simți nevoia să aparții de un grup, ar realiza că onestitatea aceasta emoțională ar fi risipit o parte din ceață. Oamenii se simt uneori singuri. E o parte din viață. Și da, asta duce la foarte multe emoții negative. Unii au norocul să scape mai repede, alții rămân neputincioși, înfășurați în acest cocon. Cu cât rămân mai mult acolo, cu atât devine mai greu să vorbești despre asta. Carlei deja îi venea foarte greu să recunoască tot ce simte de față cu cineva. Într-o dimineață, însă, s-a trezit un pic mai bine dispusă și avusese și o convorbire telefonică cu părinții ei. Uita de multe ori că pe aceștia se putea baza, ei ar fi ajutat-o dacă s-ar fi trezit în orice fel de situație dificilă. Totuși, nu avea apropierea emoțională necesară să le povestească ce simte. Însă în acea dimineață, și-a deschis calculatorul să caute niște remedii împotriva singurătății. Într-adevăr, pe listă era și timpul de calitate petrecut în familie. Zâmbi în sinea ei. Asta putea să taie de pe listă, pentru că părinții ei erau la 400 de km distanță. Un alt sfat care i s-a părut util era să încerce să facă lucruri care îi plac. Sigur că da, doar testase asta deja, desenul o ajuta în momentele cele mai negre. Încercă totuși să se gândească ce ar mai putea adăuga pe listă. Poate să iasă la o alergare scurtă în parcul din apropierea blocului ei ar fi o idee bună. Așa ar ieși și din casă. Cine știe, poate ar găsi și un străin căruia să îi împărtășească o parte din sentimente. Poate ar avea surpriza de a se simți înțeleasă.

->Variabil

Claudiu lucra de aproximativ 5 ani în companie. A fost primul lui loc de muncă, după ce a absolvit Facultatea de Informatică. Era o persoană conștiincioasă și introvertită. Nu vorbea niciodată prea mult, prefera să fie întrebat ca să se poată construi o conversație. Nu își exprimase niciodată nemulțumiri, totul era în regulă. Muncea când și cât era nevoie. Dacă echipa era solicitată să lucreze mai mult, el nu comenta niciodată. Se înțelegea bine cu șefa lui, și la fel cu ceilalți colegi. Avea și colegi juniori care de multe ori îl rugau să îi ajute cu sarcinile lor. De câte ori câte unul venea spre el spunând „mă poți ajuta un pic, te rog”, deja știa ce urmează. Ceilalți erau foarte mulțumiți să aibă un coleg ca și Claudiu. Dar oare ce simțea el, în sinea lui, când, de exemplu, veneau aceste solicitări de ajutor? Mai ales că de cele mai multe ori îl întrerupeau din sarcinile lui și ulterior ajungea să stea peste program. Chiar dacă în exterior părea doar binevoitor și un coechipier de nădejde, în interiorul lui se ducea o luptă aprigă între a spune pur și simplu NU și a accepta fără rezerve și amânări ce i se propunea. Frustrarea creștea în el la cote maxime în foarte multe dintre aceste situații, când rațional și obiectiv chiar avea motive să refuze, însă accepta supus. Era un programator talentat și competent, însă complet incapabil să spună NU când era cazul. Uneori încerca să își găsească lui însuși scuze spunându-și că e mai interesant să accepți provocările decât să le refuzi. Ceea ce ar fi complet acceptabil dacă aceste provocări s-ar alinia cu lucrurile pe care și le dorea el de la viață, cu valorile lui. Și ar fi complet inacceptabil dacă ajunge să facă lucruri doar pentru că așa credea că “trebuie” sau că nu se întâmplă nimic rău dacă le face sau fiindcă așa a învățat din familie că se procedează. Incapacitatea lui de a spune NU era direct legată de nevoia de a fi acceptat de ceilalți. Claudiu își dorea să fie acceptat, îi dădea satisfacție că era considerat o persoană de încredere, de bază în echipă. De multe ori stătea și se gândea și el cum ajunsese în halul ăsta? De ce nu putea articula acel cuvânt simplu în situațiile în care trebuia să refuze? Pentru că sigur că nu îi aducea avantaje. Cel mai trist era că, de atâta timp cât acordase mai multă atenție nevoilor celorlalți, nu mai știa care sunt ale lui. Nu mai știa ce își dorește. Când era mai mic, își amintea că părinții lui nu îl încurajau să își exprime dorințele, nevoile. Erau reci, reținuți, și niciodată nu aveau timp să le arate ce a desenat sau ce idei are. A regăsit și în școală profesori blazați, cărora nu le plăcea să se complice cu gestionarea ideilor diferite și încurajarea celor originale. Claudiu a învățat astfel să se descurce pe cont propriu, să facă ce putea el mai bine și să se bucure de atenția primită de la cei care cereau lucruri de la el, făcându-le pe plac. Spera că astfel va putea beneficia de relații bune cu cei din jur. Într-adevăr, simțea că ceilalți îl plăceau, însă pe termen lung, nu reușea să se apropie suficient de nimeni. Oricum, încă nu avusese nici o relație semnificativă cu cineva de sexul opus, chiar dacă îi plăcuseră câteva fete. Se blocase la gândul că nu le va putea mărturisi sentimentele sale. Așa că ajungea să evite să avanseze în relații, adoptând un stil pasiv sau uneori agresiv. Sentimentul cu care sfârșea el, era unul de dezamăgire continuă față de propria persoană, cu gândul că mereu greșește, că nu va reuși niciodată să se apropie de cineva potrivit pentru el.

->Variabil

Situații dificile și deranjante apăreau și la serviciu cum a fost cu colegul enervant care vorbea tare în birou și spunea glume deplasate. Nu se putea concentra deloc, dar nu i-a putut spune să înceteze. O rază de speranță a început să se strecoare în sufletul lui când un coleg nou, Marius, s-a alăturat echipei. Au reușit să se împrietenească povestind despre calitatea codului și noile tendințe tehnice. Treptat, au început să povestească lucruri care țineau de diverse comportamente în echipă și chestii care îl deranjau pe Marius. Și-a dat seama în curând ce direct era Marius și în comunicarea cu ceilalți. Le spunea imediat când un zgomot trebuia să înceteze sau când îi lipseau informații să-și facă treaba. A ajuns să îl admire pentru această capacitate specială. Marius a observat tendința lui Claudiu de a ține totul în el, de a nu spune nimic deranjant și de a face mereu pe placul celorlalți și a început să îl încurajeze să vorbească. Și-a dat seama că ar fi greu să îl determine să acționeze imediat, așa că și-a propus să aibă răbdare. Așa că întâi i-a arătat cum comunică el, fără să jignească pe nimeni: pur și simplu întâi trebuie să știi de ce ai nevoie, și apoi să o comunici direct și concret, fie că e nevoie de informație, sau de nevoia de apreciere. Pentru că, deși Claudiu era un angajat conștiincios și primea feedback, nu era niciodată sigur de anumite aspecte care țineau de modul lui de comunicare și cum afecta echipa. Și-ar fi dorit să fie capabil să ceară feedback șefei lor de echipă, dar se temea. Își dorea să evolueze ierarhic, dar se temea să ceară obiective mai provocatoare. Marius era mai avansat decât el și tot povestind, i-a aflat nedumeririle și cât de confuz se simțea Claudiu în rolul lui. Așa că prima dată l-a încurajat să ceară feedback despre modul lui de comunicare. Cu greu, după ce și-a imaginat scena de nenumărate ori și a trecut prin multe nopți nedormite, și-a făcut curaj să-și întrebe șefa. L-a încurajat mult modul ei de a comunica delicat, în care l-a apreciat pentru toată implicarea în echipă și operativitatea, însă, așa cum și el bănuia, ar fi un mare plus dacă ar comunica despre ceea ce gândește, să își exprime propriile idei mai des. Primul pas a fost făcut.

->Variabil

Nora era destul de anxioasă cu privire la întâlnirea pe care o avea stabilită cu Vlad pentru săptămâna următoare. Erau colegi de serviciu, ambii erau profesori la aceeași școală gimnazială. Așa se cunoscuseră. Nora era profesoară de limba română, titulară de 4 ani la acea școală, iar Vlad a venit ca suplinitor la desen la începutul acelui an școlar. Au trecut deja câteva luni de când se cunoșteau. S-au intersectat destul de des în cancelarie și așa au ajuns să povestească despre tot felul: la început despre generațiile de copii din ziua de azi, apoi treptat, au ajuns la discuții prin care să se cunoască mai bine. Așa a aflat Vlad că Norei îi plăcea la nebunie literatura sud-americană, în special cărțile lui Gabriel Garcia Marquez și ale lui Mario Vargas Llosa. Realismul magic a devenit subiectul comun pe care ar fi dezbătut împreună ore în șir. Era un termen lansat de fapt de un critic de artă german, Franz Roh, pentru a desemna curentul post expresionist în pictură. Descoperind acest teren comun, conversația nu era niciodată plictisitoare și probabil acesta a fost primul argument pentru care cel puțin Vlad și-ar fi dorit să continue să descopere tot mai mult din Nora cea reală, dar și misterioasă în același timp. Pentru că fata avea un stil de a-l ține la distanță care îl intriga. Combina ironia fină cu evitarea directă și asta îi dădea un aer cât se poate de atrăgător în fața unui tânăr dornic de noi descoperiri romantice. Se știau deja de 6 luni, însă se limitaseră la interacțiunile din cancelarie, care se prelungeau uneori și la sfârșitul orelor. Vlad și-ar fi dorit să o invite în oraș mai devreme, însă, din cauza distanței pe care Nora știa să o mențină, nu îndrăznise. Ocazia perfectă s-a ivit odată cu expoziția pe care Vlad o planificase de atâta timp. Închiriase un spațiu într-o galerie de artă din oraș, din dorința de a-și expune lucrările, așa că, înainte de deschidere cu o săptămână, i-a dat si Norei o invitație, adăugând zâmbind ce mult ar conta pentru el să o vadă prezentă, în special pentru susținere morală. Simțea că îl înțelege și chiar vorbea serios că ar fi avut nevoie de cineva care să îl sprijine. Nora a încremenit primind invitația, și nu a avut puterea să refuze, deși îi era teamă să creeze condiții pentru ca relația să evolueze. Această invitație a declanșat în capul Norei o furtună care îi provoca teamă. Aceste gânduri aveau prostul obicei de a apărea când lucrurile mergeau bine pentru ea.

->Variabil

Cu mai mulți ani în urmă, se îndrăgostise de un bărbat care se comporta frumos cu ea și o iubea necondiționat. Cu prima ocazie, a împărtășit entuziasmul de a avea o relație așa de bună și fericită cu prietenul ei, mamei sale. Răspunsul primit, însă, a dărâmat-o: ce ai făcut să meriți așa un băiat bun? Acele gânduri triste, care o făceau să se gândească automat că nu merită să fie iubită și că va fi cu siguranță abandonată, au revenit puternic. Simțea că acele gânduri aveau o forță a lor, care îi controlau propria-i viață. O chinuiau până când nu își mai amintea de la ce pornise totul și rămânea doar suferința, senzația că ceva e defect la ea, fără să știe ce, și că e destinată unei vieți singuratice. Suferința aceasta își păstrase intensitatea ani în șir, deși la un moment dat, Nora a încercat să găsească o cale de scăpare. Inițial, a încercat să-și ignore gândurile acelea care îi făceau rău. Însă din păcate, ele persistau, reveneau cu o intensitate mult mai mare, mai flămânde de a provoca suferință. Ce a ajutat-o mult pe Nora a fost faptul că nu se dădea bătută ușor. A continuat să încerce alte modalități de a gestiona gândurile intruzive. La un moment dat, exasperată, și-a imaginat că se detașează complet de gânduri, ca și cum ar fi fost entități separate de propria-i persoană și că le urmărește venind și plecând. Și-a creat un fel de rutină și, când apăreau, le întâmpina, le recunoștea, vorbea cu ele, spunându-le ca unor ființe că le cunoaște atât de bine, iar apoi, le anunța că a sosit și timpul ca ele să plece. Gândurile se întorceau, la diverse intervale de timp, și ea repeta procesul. Tot observându-le, și-a dat seama că unele erau mai puternice, mai devastatoare decât altele. Cel mai puternic gând era, în cazul ei, cel care conținea cuvintele mamei ei – ce-ai făcut să meriți un băiat așa de bun? Și-a dat seama că acesta conținea cu exactitate cuvintele și chiar tonalitatea vocii mamei. Alte gânduri erau asemănătoare, nu meriți, nu ești demnă de x sau y. Și-a dat seama că acest set de gânduri apărea frecvent când se simțea bine în privința vreunei relații. Problema era că, de fapt, Nora a adoptat fără să ezite ceea ce credea mama ei despre ea. Era un mijloc ideal de a-și sabota toate relațiile. Nora a recunoscut și mecanismul prin care ajungea acolo, când și-a dat seama că de fapt datorită gândurilor dificil de gestionat ajungea să se comporte în moduri care nu o ajutau deloc. În adâncul sufletului își dorea o relație de iubire și să fie alături de cineva care să o accepte și să se comporte frumos. Când se concentra pe senzația de a se simți iubită și acceptată, corpul ei se umplea de liniște și de căldură, ca un fel de lumină care încerca să împrăștie întunericul și să îi dea direcție. Cum ar fi fost dacă s-ar fi lăsat condusă de călăuza înțeleaptă care știa exact ce își dorește? Conectându-se cu senzația prietenoasă din interiorul ei și în seara de după primirea invitației a reușit să se liniștească, iar sistemul de alarmă declanșat de gândurile neplăcute a rămas inactiv. Cât de mare era diferența dintre cele două stări, una similară unui invadator străin, deghizat în voci familiare, iar alta care îi aparținea de când lumea, care îi cunoștea cele mai adânci dorințe și o putea ghida înspre îndeplinirea lor. Se simțea energizată acum, mai deschisă și dispusă să înainteze înspre crearea unei conexiuni autentice și cu Vlad.