Sesiunea 3.2 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Arian deja ajunsese la limita emisiei radio, iar în cască nu mai auzea decât interferenţe, aşa că preferă să urmărească raza lăsată de Fbot, şi să rumege puţin ce s-a întâmplat în ultimele zece minute. „Ce rol are Robert în toată această poveste?” începură gândurile să îşi facă loc în creierul lui, „de ce a apărut acolo în Cluj, chiar în acel moment, chiar acolo? De ce a dispărut în momentul în care au aterizat pe casă lui şi de unde ştia despre carte? Aici ceva îmi scapă, ceva nu se leagă. Ce vrea să facă el cu cartea, pentru că oricum nu poate să o descifreze! Nu se poate! dacă a fost capabil să realizeze programul cu care a spart seiful, atunci sigur ar putea să realizeze un program care să îi descifreze cartea. Doar savanţii mei au reuşit până la urmă să desluşească o mică parte din ea! Nu, nu poate să pună mâna pe Maşină, pur şi simplu nu poate!” în faţa lui Arian apăru Fbotul, mânuit cu dexteritate de Robert, încă un lucru uimitor la băiatul acesta. „Nu înţeleg, ce vrea Robert? Pentru cine lucrează? Cine are nevoie de carte şi care dintre savanţii mei a reuşit să ia legătura cu exteriorul pentru a furniza informaţiile legate de carte?” o mulţime de întrebări îi măcinau creierul. „Nu-i nimic, o să mă ocup de asta mai târziu, acum trebuie să îl prind pe Robert, şi să îmi recuperez cartea.” Robert se îndrepta în partea opusă exploziei de mai devreme, astfel că norul de radiaţii era lăsat în spatele lor. Deoarece placa lui Arian nu trebuia să proceseze şi informaţiile legate de relieful înconjurător, şi nici nu realiza în mod continuu analize spectrale ale configurării solului, putea să dezvolte viteze mai mari decât o făcea Fbotul. Din această cauză, în curând Arian se afla la mai puţin de doi metri în spatele lui Robert.

->3

Robert îşi întoarse capul simţind în ceafă zumzetul făcut de către placa lui Arian, şi văzând că acesta e atât de aproape, îşi îndreptă Fbotul către o grotă pe care o văzuse mai devreme într-un munte. Spera ca Arian cu placa lui să aibă probleme în urcarea pe verticală, deoarce grota se afla la o înălţime destul de mare şi la capătul unui perete vertical. Spera ca odată ajunşi în întunericul grotei, să poată găsi o ascunzătoare pentru el şi Fbot. Arian, care nu folosise până atunci consola decât pentru a conduce placa, acum, dându-şi seama de intenţiile pe care le avea Robert, începu să lucreze febril cu o mână pe panoul de comandă, căutând o altă rută care să îl ducă şi pe el în interiorul grotei. În câteva secunde, pe Robert era aruncată o ţintă, astfel că pe un perimetru de aproape douăzeci de kilometri, consola îl putea localiza cu o eroare de câţiva centimetri. Tot în acest interval, Arian a reuşit să folosească toate hărţile disponibile ale zonei respective, a suprapus cele de suprafaţă cu cele ale subsolului, şi a descoperit toate ramificaţiile pe care grota spre care se îndrepta Robert le avea. A identificat rapid o intrare separată şi mult mai uşor accesibilă, înspre care îşi îndreptă placa fără nicio ezitare, nemaiţinând cont de Robert şi de direcţia de mers a acestuia.

->4

Aproape în acelaşi timp au accesat fiecare câte o intrare separată a grotei şi se îndreptau unul către celălalt. Dar o alertă la bordul consolelor îi atenţiona pe amândoi în acelaşi timp că sub ei, se află un gol imens, şi mai mult decât atât, în acel spaţiu se găsea viaţă din belşug! Robert nu a mai stat pe gânduri şi s-a îndreptat către intrarea în acel gol, iar Arian, urmărindu-i mişcările datorită ţintei pe care o aruncase asupra lui, îl urmă către intrarea în gol. Ambii au văzut lumina ce străpungea întunericul ca o suliţă la început, pentru ca pe măsură ce înaintau înspre ea să se mărească, devenind o rază, apoi un felinar, pentru ca într-un final să vadă ceea ce părea a fi intrarea în acel spaţiu. Aparatele lor indicau existenţa unui ecosistem natural cu o biodiversitate incredibilă. Părea a fi o lume întreagă inserată în interiorul unei alte lumi. Arian analiză rapid datele oferite de către consolă, dându-şi seama că ecosistemul din faţa lui accepta corpul uman şi oferea acestuia condiţiile necesare pentru existență. Ceea ce l-a derutat a fost greutatea aerului şi densitatea acestuia. Se părea că era rarefiat, la fel cum ar fi la o altitudine de câteva mii de metri, dar cu o greutate mult mai mare decât aerul obişnuit. O singură explicaţie îi venea în minte în aceste momente, dar nu vroia să ţină cont de ea, era prea futuristă.

->Variabil

Creierul lui funcţiona la viteză maximă, astfel că imediat un semnal de alarmă îi străbătu creierul pentru a-l atenţiona de faptul că Robert era fumător, ceea ce însemna că plămânii lui nu erau pregătiţi pentru aerul atât de rarefiat şi atât de greu de aici. Putea să facă un şoc pulmonar în momentul în care plămânii lui primeau aerul acela greu. Şi apoi explicaţia pe care nu vroise să o accepte mai devreme era imponderabilitatea. Datorită aerului greu, aveau să aibă şi ei o greutate diferită faţă de cea pe care o au pe Pământ, iar corpurile lor se vor comporta la fel ca şi în imponderabilitate, deoarece greutatea lor nu substituia greutatea aerului. Acesta avea să îi ţină suspendaţi atâta timp cât respiră regulat, dar în momentul în care îşi vor ţine respiraţia, umplându-şi plămânii cu aerul greu, aveau să coboare datorită greutăţii suplimentare adusă de aer în plămâni. Trebuiau să folosească principiul submersibilelor, care înmagazinau apa din mediul înconjurător pentru a coborâ în adâncuri şi o eliminau pentru a urca la suprafaţă. Era sigur că Robert nu avea de unde să presupună sau să ştie toate acestea, doar dacă avea să îşi folosească panoul de comandă la capacitate maximă. Spera să îl găsească înainte să intre în şoc pulmonar şi să îşi umple plămânii cu aerul greu ce avea să îi asigure o cădere liberă cu o acceleraţie aproape asemănătoare cu cea de pe Pământ.

->Variabil

Robert simţi contactul cu pământul atât de dur, la câţiva metri doar de lumina ce acum părea a fi lumina veşnică, sau într-un mod ironic se gândi el, luminiţa de la capătul tunelului. „Oare să fie adevărat? Sunt chiar mort şi acum mă trezesc? Nu se poate... ce naiba s-a întâmplat cu mine? Ultima data ştiam că eram pe pisica aceea robotică, pentru ca în următorul moment să mă trezesc la pământ.” Îşi mişcă puţin capul şi atunci a văzut că şi pisica era lângă el, în picioare, nemişcată. Şi-a adus aminte că ultimul lucru pe care l-a văzut a fost un întuneric total al pisicii, ca şi când cineva ar fi scos-o din priză, şi toate luminiţele s-au stins. „Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat! Uite un înger!” şi începu să râdă nevrotic, „e bine totuşi că sunt în rai şi nu am ajuns în altă parte... deci până la urmă am murit! E trist.” Robert se uită către lumină şi ceea ce la început părea a fi o formă mai mult diformă, acum se contura într-o persoană ce înainta către el în acea lumină puternică. Nu putea să îşi dea seama cine e persoana, şi pe lângă asta se simţea atât de obosit, vroia doar să meargă acolo unde credea că e, vroia să dea mâna cu un înger! Persoana se aplecă peste el şi întinse mâna pentru a-i verifica probabil pulsul, în timp ce Robert încerca să îşi adapteze ochii pentru a vedea forma întunecată ce era aplecată peste el. Lumina ce îl înconjura era prea puternică pentru a distinge vreo trăsătură distinctă. Mai mult decât atât, efortul pe care l-a depus a fost prea mare, pentru că în următorul moment creierul lui încetă să mai răspundă la comenzi, şi îşi pierdu cunoştinţa pentru ceea ce lui i se păru a fi o secundă.

->Variabil

Deşi plămânii lui erau goi de aerul ce îl inspirase, căderea părea a nu fi încetinită deloc. Sunetul asurzitor continuă să le facă urechile să îi doară, şi aerul din jurul lor să fie disipat. Se apropiau cu viteză de pământ, şi amândoi căutau febril o metodă de a scăpa din asurzitoarea cursă. Arian scoase pistolul şi începu să tragă înspre pământul de sub ei, unde deocamdată nu reuşeau să distingă existenţa vreunui element care să provoace acel sunet. Arian trăgea în continuare mizând pe faptul că au avut o cădere verticală, ceea ce înseamna că tunelul sunetului era perpendicular pe suprafaţa Pământului. Ori dacă e produs de un element, de o armă, aceasta nu putea să fie decât la capătul tunelului, chiar sub ei, aşa că spera ca în curând să aibă şi contact vizual. Îi părea rău că şi-a aruncat casca după ce Robert a picat de pe Fbot şi nu şi-a mai ridicat-o, pentru că l-ar fi ajutat enorm în aceste momente informaţiile pe care le-ar fi primit de la ea. Acum trebuia să se bazeze pe vederea lui foarte bună şi intuiţie. Trebuia să existe ceva acolo jos care să producă acest sunet, şi dacă reuşea să îl elimine, ar putea să intre din nou în starea de levitaţie datorită aerului greu şi bineînţeles, ar fi evitat un contact brutal cu pământul. El ar fi scăpat, datorită nanoboților din care era formată suprafaţa pielii lui, dar Robert sigur ar fi murit, şi nu îşi permitea în momentul de faţă să îl piardă, de abia îl recrutase. La viteza aceasta de coborâre, Arian calculă mai puţin de douăzeci de secunde rămase, înainte să urmeze contactul cu pământul, ceea ce însemna că mai avea doar aproximativ cincisprezece secunde să localizeze ţinta şi să o distrugă. Şi într-adevăr nu termină gândul bine, că sub el un punct albastru începea să crească în mărime şi imediat observă şi undele sonice produse de el. Atunci a realizat că nu contactul cu pământul avea să îi distrugă, ci puterea sunetului, care la bază spărgea bariera sunetului. Îşi simţea corpul că explodează şi urechile îl dureau îngrozitor. Nanoboţii au intrat în funcţiune protejându-i urechile lui Arian, disipând energia. La fel şi pielea, sub acţiunea nanoboților care îi protejau restul corpului, ceea ce făcea ca Arian să nu mai simtă nicio durere. Acest lucru îi permitea să gândească o strategie pentru a-l salva pe Robert care în acest moment era expus în totalitate.

->Variabil

Apoi trebuia să se gândească cum să scape şi el din această situaţie dificilă. Robert avea faţa tumefiată de la presiunea pe care sunetul o exercita asupra urechilor şi asupra creierului, sângele îi curgea din urechi şi din nas, iar nasul artificial era inutil în aceste momente. Arian nu a mai stat pe gânduri şi a comutat pistolul pe impuls electromagnetic. Era singura cale de a trece de bariera sunetului, gloanţele neputând înainta în acele unde. Un led verde aprins în partea dreaptă a pistolului îl anunţă că pulsul electromagnetic e încărcat şi pregătit, şi fără nicio ezitare a apăsat pe trăgaci. Mai avea zece secunde până la impact, şi pulsul electromagnetic nu a avut niciun efect! „Nu se poate!” dar nu mai avea timp să se gândească la altceva. Robert se simţi lovit în mai puţin de o miime de secundă de două ori. O dată şocul produs de pistolul lui Arian, şi apoi trecerea prin zidul tunelului din nou în imponderabilitate. Durerea simţită îl făcu să deschidă ochii, îndeajuns pentru a vedea cum Arian dispare cu o viteza uluitoare către acea formă naturală. A mai observat şi forma de pâlnie a tunelului, semănând cu o tornadă, doar că în loc de spirale, aici tunelul era format din inele provocate de undele sonice. În următorul moment îşi pierdu cunoştinţa şi începu să cadă şi el cu o viteză considerabil mai scăzută decât a lui Arian. Îşi pierduse nasul artificial la impactul cu zidul sonic al tunelului. Nu a mai reuşit să apuce să vadă cum tunelul a dispărut, şi o dată cu el şi sunetul acela asurzitor, iar Arian a fost oprit la câţiva metri de acel punct albastru. Între timp devenise o cuvă plină cu apă albastră care nu era deranjată de nici cel mai mic val. Părea din sticlă. În jurul acelui bazin, o faună şi floră mai puţin cunoscută ascundea sute de fiinţe ce păreau a demonstra inteligenţă. O singură privire asupra uneia dintre acele fiinţe care stătea cu câţiva paşi în faţa celorlalţi, ţinând impunător în mână un fel de toiag, a fost de ajuns pentru a realiza că acela e conducătorul lor. Semănau cu oamenii, dar nu putea să îşi dea seama dacă erau oameni din trecut sau din viitor.

Copyright Text © Paul Boncuțiu