Sesiunea 2.3.1 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

În fiecare miercuri seară, după terminarea programului de lucru, Filip, Ioana și Eliza se întâlnesc la bistroul care servește cele mai bune paste din oraș. Își iau cina împreună și se pun la curent cu noutățile din viața fiecăruia. Sunt prieteni de câțiva ani deja, după ce în prealabil au fost colegi la aceeași corporație. Ca vârstă, toți trei sunt la începutul decadei treizeci, dar au personalități diferite. Filip este un bărbat aranjat, cochet, care preferă întotdeauna o cămașă apretată și o pereche de pantofi bine lustruiți unei perechi de blugi și tricou. Este căsătorit de aproximativ 3 ani. Ioana este cea mai în vârstă dintre ei, se apropie de 35 de ani. Locuiește singură și are aversiune față de bărbați în general, după mai multe experiențe amoroase eșuate. Eliza este o fată sociabilă, inteligentă, cu trăsături fizice plăcute. Este o filantroapă, ar sări în ajutor oricui, oricând. Ea are o relație cu un băiat cu 5 ani mai tânăr decât ea. Era o seară deosebit de caldă pentru luna ianuarie, dar vremea mohorâtă, ceața si umezeala duceau mai degrabă cu gândul la toamnă, decât spre speranța unei primăveri timpurii. După ce și-au agățat paltoanele în cuierul din apropierea barului, cei trei s-au așezat la masă, glumind despre faptul că pantofii lui Filip nu mai erau așa de impecabili pe cât acesta și-ar fi dorit, din cauza umezelii caldarâmului. Fetele știau că prietenul lor nu se supără ușor, că e tip de gașcă, așa că îl tachinează de multe ori pe tema grijii pe care acesta o arată pentru aspectul său exterior. După ce au povestit despre creșterea inflației și a prețurilor, despre cum le-a mers ziua respectivă la birou, bucurându-se în paralel de gustul delicios al pastelor, au degustat și un vin alb. Acesta era momentul când începeau discuțiile cu adevărat interesante, s-ar putea spune că le păstrau intenționat pentru a doua parte a cinei, ca pe un desert special, pe care îl savurau încet. Eliza a venit cu o replică interesantă în seara aceea, povestindu-le prietenilor săi cum un coleg de serviciu i-a mărturisit că îl intimidează: “Asta mi-a amintit de relația cu fostul meu prieten, care mi-a spus cam la 6 luni de relație că nu se aștepta să fiu așa de puternică, păream mai finuță și naivă când m-a cunoscut.” “Da, cred că pe colegul tău îl deranjează de fapt că ești mai deșteaptă ca el, râse în hohote Ioana, îmbujorată de la vin. Chiar așa, continuă ea chicotind, voi ce părere aveți, ce rol are inteligența în relația de cuplu?” Eliza este pasionată de psihologie, citește mult, are o bibliotecă întreagă de cărți pe această temă. Dar, profitând de momentele în care Eliza își aduna gândurile să poată răspunde, Filip a intervenit vesel și încrezător: “Desigur că bărbații inteligenți își caută partenere pe măsură. Și asta e valabil și pentru grupul de prieteni pe care îl adună în jurul lui, și trage cu ochiul spre fete. Întotdeauna mi-a plăcut că am ce învăța de la voi, fetelor”.

->3

Eliza preia ideea: “De fapt, Filip dragă, mai în glumă, mai în serios, nici nu știi câtă dreptate ai, să știi că am citit ceva similar. Dar inteligența nu garantează că o să fii fericit în relația aia. Indiferent de cât de deștept e și partenerul tău. Uită-te la mine si la iubitul meu, Paul. Chiar aseară ne-am certat și încă nu ne-am împăcat.” “Dar ce s-a întâmplat?” intervine Ioana, curioasă ca de obicei. După câteva momente de tăcere, Eliza continuă: “Mi-am montat singură bicicleta eliptică care a stat pe balcon de la Black Friday, până acum. I-am zis ca m-am săturat să aștept să catadicsească să mă ajute cu asta. Se pare că lui nu-i pasă de planurile mele. S-a enervat și mi-a zis că nu a avut timp, că întotdeauna trebuie să fac eu pe deșteapta și să-l critic. E așa de sensibil la critică și uneori mi se pare că nu mă înțelege cu adevărat, trăiește în capul lui. De multe ori simt că mă ignoră, iar eu explodez. “Eu zic că el avea nevoie să îl lași să te ajute, să simtă că ai nevoie de el. Sincer, când nevastă-mea face de toate și eu nu mai apuc nici măcar să duc mașina în service și eu mă simt inutil. Mă gândesc că ar putea trăi lejer fără mine. Și noi ne certăm des în perioada aia.” “Ce ai de gând să faci?” Ioana face un semn chelnerului să reumple paharele. “Nu prea am chef să fac nimic, momentan. Să stea să se perpelească și data viitoare să facă ce-l rog, la timp.” “Mie mi se pare că voi aveți o problemă de comunicare. Când mă cert cu nevastă-mea, eu nu pot să stau supărat. Nu îmi place să știu că ea e supărată, în primul rând. Așa că încerc să fac o glumă sau îi fac ceva bun de mâncare și până la urmă ne împăcăm. Întotdeauna vorbim despre ce ne-a deranjat și încercăm să ne exprimăm mai bine nevoile data viitoare.” “Mda, să știi, după o ceartă din asta, când îl văd pe Paul așa, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp, palid, parcă îl văd cum se retrage în mintea lui, ca o țestoasă în carapace. Și după o vreme, deși în momentul ăla știu ca am dreptate, tot eu mă simt ca un tâlhar la drumul mare.” “Dar de ce să te simți vinovată, dragă? E băiat mare, să ia atitudine și el, să nu se topească așa, ca înghețata la soare, încearcă Ioana să înveselească atmosfera. Dar mie mi-e simpatic, e băiat bun, ar trebui să îi spui ce simți tu acum, să îl ajuți și pe el să iasă din carapace.” “Da, ar trebui să îi spun că m-a supărat mai tare faptul că mi s-a părut că nu-i pasă, că nu a montat bicicleta aia nenorocită, oftează Eliza. Și să-i spun și eu ce vreau de la el mai clar, data viitoare.” Cei trei își zâmbesc, își golesc paharele și se pregătesc de plecare.

->4

Ioana a ieșit din local un pic abătută, gândindu-se la povestea prietenei ei, Eliza. Nu era ea mare expertă în relații, neavând o relație mai lungă de 2 ani, până în prezent. Relațiile i se păreau ceva complicat, însă și-ar fi dorit să poată avea și ea o relație romantică de lungă durată, cu o persoană în care să aibă încredere. De asta a încurajat-o pe prietena ei să se împace, și-ar fi dorit ca Eliza să aibă ceea ce ea însăși nu putea avea. Cel puțin nu deocamdată. Știa că Eliza e și dură și sensibilă în același timp și că dacă voia cu adevărat putea găsi combinația ideală pentru a ajunge la armistițiu. Nu-i lipsea nici dedicarea necesară să repare ce s-a distrus în conflict. Dar ea… ea nu a reușit până acum. În relațiile anterioare, s-a dat bătută cu primele ocazii, nu i s-a părut că merită să investească eforturi odată ce a fost dezamăgită. De fapt, dacă se gândește mai bine, primele ei relații, încă din adolescență, s-au încheiat și cu ajutorul tatălui ei. Tatăl ei era un om mereu nemulțumit și foarte critic cu ea. Nimic din ce făcea vreodată nu era bine. Dacă citea, nu citea suficient, dacă lua note bune, de ce nu lua note maxime, dacă mergea de acasă cu prietenii, trebuia să se întoarcă la ore fixe, altfel făcea scandal. Totuși, își aminti și că singurele situații în care tatăl ei se mai îmbuna și parcă și mama îi oferea ceva mai multă atenție era când lua note maxime la școală. Mama ei era o femeie blajină, liniștită, care avea grijă în primul rând de el. Ea parcă întotdeauna s-a simțit a nimănui. Poate de asta a încercat să caut e atenția și iubirea pasageră a multor băieți și bărbați, fără să fie niciodată mulțumită. Își dorea extrem de multă atenție, căuta bărbați sensibili, cuminți, inteligenți, fideli, dar si curajoși, și asumați. Își dorea un bărbat puternic, dar și sensibil. Cam așa ca Eliza. Și zâmbi în sinea ei. Oare cum a ajuns să se gândească așa departe, până la tatăl ei? Nu îi plăcea să se gândească la el sau să își amintească interacțiunile lor. Nu se mai vizitau deja de 1 an, de când a strigat la ea ca la un copil și a făcut-o ratată pentru că locuiește cu animalele ei de companie, în loc să își întemeieze o familie. Dintotdeauna a simțit că standardele tatălui său erau ridicate mereu mai sus, devenind imposibil de atins. Treptat, a ajuns să simtă și ea dezamăgirea lui. Și-a dat seama că preluase și ea foarte mult din comportamentul tatălui său, chiar fără să vrea, în ciuda suferinței îndurate toată copilăria și adolescența. În ceea ce privește cariera, era managerul de succes al unei mici firme de marketing, și a muncit foarte mult să ajungă acolo. Dintotdeauna și-a dorit statutul oferit de un rol de management. A muncit mult, zile și nopți întregi, pentru a face cursuri de specializare și apoi pentru a obține acel post. Stătea mult peste program, în toate celelalte posturi ocupate și se străduia să își facă sarcinile cât mai bine. De fapt, îi era groază să nu o dea în bară. Eșecul era teama ei cea mai mare. Încă simțea că, dacă va eșua, dacă de exemplu își va pierde rolul managerial, toată lumea se va sfârși. Nu își putea imagina ce ar face atunci. Munca era viața ei, era pe primul loc mereu. Acesta este un alt motiv pentru care relațiile au pierdut mult teren în viața ei. Și mai era și un partener pretențios, cerea atenție, confirmări continue de la ceilalți, iar dacă simțea că nu le primește, se transforma într-o mașinărie de criticat – de ce nu o așteaptă la birou în zilele când lucrează până târziu, de ce nu a dus gunoiul dacă a stat acasă mai mult decât ea și alte mărunțișuri care se adunau până când părea că nu a mai rămas nimic bun de zis. “Tu trebuie să fii mereu aici pentru mine, la dispoziția mea” era atitudinea principală a Ioanei în ultimele relații romantice. Iar apoi, începea să se gândească la faptul că trebuie să fie cineva mai potrivit, mai compatibil cu ea, undeva în lumea asta. Flirta cu oricine, oricând, încercând să-l descopere pe acel cineva.

->Variabil

Mai mulți foști parteneri i-au spus că e o persoană arogantă, cu toane, egoistă. Se mira uneori cum a reușit să își facă niște prieteni care să o accepte așa cum era. De la ei a mai primit câteva sfaturi care i-au deschis, într-un fel, ochii. Spre exemplu, datorită lor crede că a învățat să pună unele limite: să pună punct muncii de la birou și să se mai și distreze, să investească timp în relația cu ei. Aici ei au avut un merit foarte mare și au fost foarte răbdători cu ea, pentru că la început a fost nevoie ca efectiv să meargă unul dintre ei la birou și aproape să o oblige să închidă calculatorul și să se ridice de pe scaun. Treptat, a devenit totul mai simplu pentru ea și a ajuns să se bucure de timpul petrecut luând o masă bună sau jucând jocuri de societate. Un alt aspect important de care și-a dat seama tot așa, din discuțiile și reacțiile prietenilor, a fost că, da, parcă într-adevăr, uneori, standardele pe care și le impune sunt tare departe de realitate și că ar putea reuși să rezolve anumite situații mai puțin perfect: câteodată e pur și simplu în regulă să facem ceva doar suficient de bine. De atunci, și-a propus să împartă acest mare P, cum îi spunea ea, în două: un perfecționism bun – PB și un perfecționism rău – PR. Apoi a încercat să recunoască situațiile în care se manifesta ambiția ei sănătoasă de a reuși sau poate spiritul de competiție, și când intervenea partea întunecată, PR-ul, care încerca să o ademenească. Discursurile din capul ei pe această temă: “trebuie să îmi iasă totul perfect, trebuie să arăt că sunt valoroasă pentru a fi acceptată”, bine puse la punct și exersate de-a lungul anilor apăsau adesea trăgaciul care o lansa într-o competiție permanentă cu ceilalți. Ioana pornise spre mașină cu toate aceste gânduri succedându-se rapid, între sentimentul plăcut de la cina cu prietenii și zgomotul străzii. Își lăsase mașina la două străzi distanță de restaurant. Era o femeie independentă, a încercat să se desprindă de familie cât mai devreme și să trăiască pe cont propriu. Avea mașina și apartamentul ei. Simțise dintotdeauna teama că trebuie cu orice preț să se descurce, și nu oricum. Totul trebuia să fie exemplar. Îi plăcea mult când ceilalți o lăudau, se considera așa de specială. Însă îi era extrem de teamă de critică, de orice fel de evaluare, în special a șefilor. De asta s-a străduit mai mult, era o teamă mai puternică decât cea de singurătate. A știut dintotdeauna că, indiferent cum, trebuie să se descurce, să își câștige o existență onorabilă. A ajuns la mașină și a pornit spre casă. Locuia într-un cartier bun al orașului. Ce avea să facă pentru restul serii? Își va turna un pahar de vin și se va uita la un film probabil, cu Puf, motanul, torcându-i în brațe. De obicei, în serile în care ieșea cu prietenii în oraș, își propunea să nu mai lucreze. În toate celelalte, da. De exemplu, și acum îi era greu să nu se gândească la campania de marketing a unul client important, o firma de IT. Era o piață competitivă și era nevoie de multa creativitate, aveau nevoie de o idee genială, care încă nu venise. Ea se simțea responsabilă să aducă pe masă ideea și apoi să se asigure că ceilalți se ocupă cât mai bine de implementarea acesteia. Uneori era chiar enervantă, punea întrebări peste întrebări, cerea să revizuiască munca intermediară și simțea cum echipa se tensionează. Uneori îi venea să ia ea toată munca. Să se asigure ca totul iese perfect. Aceasta era o campanie grea, și clientul era important. Era prima oară când apelau la serviciile lor. Cu siguranță nu voia să rateze să îl aducă la bord și să-i fidelizeze. Totul trebuia sa fie… perfect, mai bine decât ar fi putut lucra orice altă firmă de marketing de pe piață.

->Variabil

Deși era abia ora nouă, era liniște în zona în care locuia. Vremea de afară, mohorâtă, seara întunecoasă, ținea mai degrabă oamenii în casă, în fața televizoarelor. Totuși, privind la etajul ei, totul era cufundat în întuneric. Vecinii ei erau o familie cu doi gemeni, se întreba unde ar fi putut fi în acea seară din timpul săptămânii. A urcat la doi cu liftul, ca de obicei, pentru a valorifica la maximum timpul. Puf și Mia o așteptau la ușă, mieunând de zor. Puf era un motan bătrân și drăgăstos, care căuta afecțiune și putea să stea în brațele ei cu orele. Pe de altă parte, Mia, era o pisică mai tânără, adoptată după Puf, care primea afecțiune doar în termenii ei. Nu stătea la mângâiat mai mult de câteva secunde și prefera să doarmă mereu pe scaunul ei de lângă fereastră. Și-a turnat paharul de vin, așa cum planificase, însă parcă începuse să simtă presiunea campaniei de marketing la care trebuia să se gândească, decât să își permită să se relaxeze. În loc să deschidă televizorul, și-a deschis laptopul. Se gândea că nu ar strica să facă măcar un pic de cercetare pentru a veni cu ideea genială de care avea nevoie. Navigând prin pagina de căutare, a rămas pe gânduri, semn că începea să i se contureze ceva în minte. O să contureze o lume ideală, în campania ei, bazată pe beneficiile pe care clientul spunea că le oferă angajaților. Abia aștepta să prezinte ideea echipei, la întâlnirea de mâine. Și-a petrecut apoi încă două ore verificând încă o dată notițele din discuțiile cu clientul și selectând cele mai relevante informații pentru a le prezenta colegilor. Se gândea că, dacă va pregăti cât mai mult, se vor putea apuca mai repede de treabă. Era trecut de miezul nopții când s-a așezat să doarmă, însă, deși era obosită, somnul nu venea ușor. Începuse să se gândească să nu aibă probleme cu somnul, pentru că i se întâmpla din ce în ce mai frecvent. A doua zi, entuziasmată, a adunat echipa în ședința la care se gândise deja atât de intens în zilele și nopțile anterioare. Le-a prezentat la ce se gândise, cu toate detaliile aferente. A încheiat entuziasmată, așteptând reacția echipei. Cei doi colegi, consultanți seniori, o priveau cu mâinile încrucișate. Doar junioara echipei o privea cu admirație. I-a privit nedumerită, chiar i-a întrebat dacă sunt întrebări, însă nimeni nu a spus nimic. A trecut peste scurtul moment inconfortabil și a încercat să îi mobilizeze, împărțindu-le sarcini și trasând termene limită. Apoi s-a retras în biroul ei. Se gândea la ședință și se întreba de ce oare nimeni nu a comentat nimic. Oare se temeau de ea? I-a întrebat la un moment dat, deschis, însă nimeni nu a spus nimic. Ca astăzi în ședință. Oricum, bine că nu a adus niciunul vreo modificare ideilor ei, nu îi place deloc când apar comentarii. Se simte rău toată ziua respectivă, o greață persistentă o împiedică să mănânce, iar noaptea aceea este întotdeauna una albă. Dar azi e încântată de tot. Este optimistă că ideea va prinde la acel client și totul va ieși bine. Normal că până acolo mai e totuși mult de lucru, va trebui să revizuiască zilnic sarcinile colegilor și să monitorizeze statusul. Să nu se mai întâmple erori stupide sau scăpări cum a fost la un moment dat că au uitat să pună diacriticele la subtitrarea unui video de prezentare pentru că au fost sub presiunea timpului, iar ea nu apucase să arunce un ochi. S-a simțit vinovată atunci și s-a acuzat pe sine pentru această greșeală.

->Variabil

I-a vorbit despre asta Elizei, prietena ei, care i-a zis atunci că nu ar trebui să se judece atât de aspru. Că ne e mult mai bine dacă încercăm să ne iertăm noi înșine, în primul rând, când facem greșeli, în loc să ne criticăm încontinuu. Plus că unele greșeli sunt minore, cum a fost cea cu diacriticele. Nu e sfârșitul lumii și uneori se întâmplă, mai ales dacă timpul e scurt sau suntem foarte obosiți. Sau ambele. Își amintește că Eliza i-a spus toate aceste lucruri cu blândețe, zâmbind, însă Ioana a simțit că îngheață pe moment într-o groază de nedescris. Tot ce auzea de la Eliza venea în conflict cu limbajul ei intern, care îi repeta la infinit că nu a făcut destul sau nu destul de bine. Eliza a observat reacția crispată și i-a recomandat să învețe să se destindă un pic, să încerce să se detașeze. I-a propus în primul rând să meargă cu ea la yoga, în fiecare luni dimineața. A încercat o dată, însă luni dimineața prefera să înceapă săptămâna în forță și să ajungă mai devreme la birou. În ziua aceea cu ședința era cât de cât mulțumită de cum se desfășurase totul, însă până seara, tensiunea începuse să se acumuleze din nou. Deși când a părăsit biroul era convinsă că totul va fi bine și e pe drumul cel bun cu proiectul, până înainte de culcare era din nou tensionată și mintea învârtea gânduri negre care anticipau un eșec. Bineînțeles că iarăși nu a reușit să adoarmă ușor. Se gândea și la faptul că a doua zi avea stabilite discuții individuale cu membrii echipei, în care își propusese să afle și opinia lor, în special despre ședința de astăzi. Nu îi plăceau momentele de tăcere în astfel de situații. Se panica, erau tăceri care poate ascundeau ceva imprevizibil. Poate ceilalți o judecau sau pur și simplu încercau să o saboteze. Cu acest plan în minte, de a afla totuși despre ce a fost acea tăcere, adormi. Se trezise neliniștită. S-a aranjat ca de obicei și a plecat fără să ia micul dejun. Ajunsese prima la birou și deja făcuse raportul pentru săptămâna anterioară până ajunseseră toți ceilalți. Își propusese să aibă până la prânz discuția cu cel puțin unul dintre consultanții seniori, cu Dănuț. El era parcă cel care o privise cu cea mai multă detașare și dezaprobare în ziua anterioară. Dănuț avea și un talent de a spune lucrurilor pe nume și îi plăcea când acesta intervenea să clarifice sau să mai explice și el anumite lucruri echipei. Voia să știe ce se întâmplase de data aceasta, așa că, imediat ce acesta a ajuns la birou, l-a anunțat că ar vrea să-i vorbească. Nu părea prea fericit de această veste, însă a urmat-o, fără să protesteze, în sala de ședințe.

->Variabil

A făcut o introducere, în care i-a povestit de ce e entuziasmată de acel client și că își dorea foarte mult să iasă totul bine. Apoi a vrut să știe părerea lui despre ce le-a propus în ședință. Dănuț, încruntat, a comentat sumar că, într-adevăr, e un proiect important pentru firmă și că ar avea un mare impact pozitiv dacă va fi finalizat cu succes. Evita parcă să își spună părerea despre ședința propriu-zisă. Ioana l-a întrebat direct, atunci, de ce nu a contribuit și el mai mult, din moment ce considera că proiectul e important. Ea ar fi contat atunci pe ideile și pe ajutorul lui. Dănuț a privit-o cu ironie și a răspuns că de fapt, nu a comentat pentru că părea că totul era bine gândit și pus la punct de către Ioana însăși. Era clar că ea era actorul principal, pe propria-i scenă. Că nu s-a observat intenția ei de a invita echipa în discuție. Părea că Ioana își luase toată responsabilitatea pentru proiect și nu era dispusă s-o împartă. Dănuț a perceput asta ca pe o lipsă de încredere în competențele și expertiza lui. Dănuț a întrebat-o la rândul lui dacă o ajută să fie așa de ocupată? Îi admiră capacitatea de muncă, dar mai ajunge să se bucure de viață? De ce nu are mai multă încredere în ei, să delege mai mult spre echipă? Când și-a luat ultima dată un concediu? Dănuț se însuflețise. Ioana se simțea interogată. Se vedea că își dorea de multă vreme să-i spună toate acele lucruri. Ioana a ieșit confuză din discuție. Nu putea opri întrebările lui Dănuț să-i răsune mai departe în minte. În special rămăsese fixată pe ideea pe care o exprimase Dănuț - dacă o ajută să fie așa de ocupată tot timpul. Ideea unui concediu o îngrozea. Nu era prietenă nici cu pauzele. Parcă niciodată nu era momentul potrivit pentru așa ceva. Cu toate acestea, cumva, intuia că poate aici ar putea fi soluția. Dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, chiar avea nevoie de o pauză, de un concediu. În mintea ei încolțea ideea că după ce vor livra acest proiect, și-ar putea lua o pauză. Și să îl lase pe Dănuț în locul ei, fără să se mai gândească la ce ar putea merge prost. Se vedea la un hotel de lux, bucurându-se de băi relaxante și plimbări lungi. Ar putea să încerce să facă yoga în perioada aceea, așa cum îi propusese Eliza. Care ar fi obstacolele? În primul rând, va trebui să se lupte cu ea însăși să își lase laptopul și telefonul de serviciu acasă. Și să găsească și alte activități, să își distragă gândurile de la proiectele de la firmă. Avea un plan, putea încerca să se detașeze un pic de situație, să își planifice eventual un weekend departe de telefon și laptop. Dacă va începe treptat, poate ar reuși să își ia apoi o săptămână liberă. Ca să se asigure că se ține departe de serviciu, ar putea-o invita pe Eliza împreună cu ea, măcar pentru câteva zile. Cu siguranță așa ar găsi mai multe activități interesante cu care să-și umple timpul. Va avea și o parteneră pentru Yoga. Cu aceste planuri în minte, după discuția cu Dănuț, s-a decis să își ia o pauză. Prima pauză din ziua respectivă. A ieșit din birou pentru o plimbare scurtă.