Sesiunea 2.2.1 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Oana simte că trebuie să-și culeagă fața de pe jos. Dacă mai rămâne mult așa, o să observe și alți părinți cum stă cu gura căscată și se holbează fără rețineri la bărbatul care e la câțiva metri mai încolo. Și el a văzut-o. S-a oprit și el. Femeii nu-i vine să-și creadă ochilor, dar pare că e chiar Cristi. Hai serios... Dintre toate locurile din lume în care puteam da de el... Aproape că e amuzant că îl reîntâlnește după atâția ani la o tabără de vară pentru copii. Și nu orice tabără, ci una pentru copii și pentru părinții lor singuri. O tabără în care ea a fost nevoită să meargă din cauza lui. Credea că a lăsat deoparte ura. După atâția ani a fost nevoită să se resemneze că nu va avea niciodată parte de vreun sprijin din partea lui. Credea că a trecut peste, în măsura în care poți trece peste așa o experiență. Dar, acum că-l vede din nou, toate sentimentele acelea urâte i-au revenit la suprafață. Însă toate sentimentele negative vor trebui să aștepte pentru că, momentan, ea are doar întrebări. Foarte multe întrebări. Începând cu al cui copil îl ține în brațe. A trecut la chestii mai serioase? S-a apucat de răpit copii? Când l-a cunoscut acum mulți ani, tipul era deja implicat în multe afaceri la limita legii. Poate a trecut la infracțiuni în toată regula... Dar până și ea știa că ideea e absurdă și că n-are cum să fie așa. Dar ce altă explicație putea fi? Omul abia își putea ține lui de grijă... Pe când Oana l-a cunoscut, Cristi era doar un băiat pierdut, slab, fără direcție și influențat negativ de anturaj. Nu e ca și cum a fost singurul băiat bun corupt de către alții. El nu a fost niciodată rău cu adevărat. Nici măcar atunci... Nici măcar atunci când a aflat că Oana e însărcinată. A fost sincer cu ea și i-a zis că nu are nimic de oferit, nici ei, nici copilului. A durut, dar ea a înțeles. Ba chiar se aștepta la răspunsul ăsta încă dinainte ca el să-i spună că nu se poate baza pe el. Alegerea de a păstra copilul a fost în totalitate a ei — și-a asumat asta acum mult timp. Ca și toate celelalte alegeri majore care i-au urmat. Dar Cristi cel din fața ei pare alt om. Băiatul de altădată a crescut. Și totuși ce caută aici? Și, culmea, cu un copil? După câteva minute scurte în care s-au măsurat unul pe altul de sus până jos, un voluntar îl atinge ușor pe Cristi pe umăr și-l scoate din transă. I se spune, pe cât de elegant posibil, că blochează accesul în zona de picnic. Ce-i drept, nici Oana nu și-a dat seama că se aflau într-o zonă de picnic. Abia acum vede cum numărul de copii și părinți a crescut considerabil în doar câteva minute. Mulțimea nerăbdătoare îl împinge și pe bărbat către centrul zonei, chiar unde se află ea și Eliza, fetița ei. Fetița lor. Acum e la numai câțiva pași de ele. Cristi nu are încredere în propria voce, așa că doar dă ușor din cap în semn de salut. Eliza nici măcar nu a prins mișcarea, prea ocupată cu privitul la ceilalți copii. Femeia, în schimb, își drege vocea încet și îi aruncă un salut scurt. S-ar fi așteptat să-l ignore pe față sau poate chiar să-l înjure destul de încet încât să nu o audă fata. Au trecut ani... Nici nu mai ține minte exact când le-a văzut pe amândouă ultima dată, dar bărbatul simte ca i s-a dat o nouă șansă să-și îndrepte greșelile.

->3

Cristi nu-și face iluzii că vor întemeia o familie fericită doar pentru că au dat din întâmplare unii peste alții. Relația lor nu a fost niciodată bazată pe sentimente roz sau țeluri comune. A fost o relație de conveniență alimentată doar de adrenalină și plictiseală pe când erau amândoi tineri. În plus, el nu are genul acela de sentimente față de Oana și e sută la sută sigur că nici ea nu le are față de el. Dar e la fel de sigur că, dacă el i-ar cere asta, ea i-ar permite să facă parte din viața lor de dragul fetiței. Uitându-se acum la fața rotundă deja bronzată a fetei, își dă seama că nimic nu l-ar face mai fericit decât asta. A crescut mult de când nu a văzut-o, i-a crescut și părul care acum era la fel de negru ca al mamei ei. Cristi se uită cum mama îi trage ușor peste față borul pălăriei astfel încât să o apere cât mai mult de soare. Fetița o lasă, prea preocupată cu ce face un grup mic de copii adunați în jurul unui scaun de plastic. În secunda următoare îi părăsește și o ia râzând la fugă spre copii. Mama o lasă liniștită să plece în timp ce el se uită mai atent și observă cum, chiar sub scaunul de plastic, e un cățel. Nu părea să fie al vreunuia din copii, ceea ce însemna că, cel mai probabil, e de-al casei. Poate chiar al organizatorilor sau al vreunui voluntar. Din fericire, apariția cățelului i-a dat ceva la care să se prefacă că se concentrează. O liniște grea se lasă peste cei doi adulți. Ritmul respirației lui Edi, care e încă la pieptul tatălui său, îi spune că băiatul a adormit. Gângurește ușor dar nu se trezește. Nu știe dacă vârsta fragedă își spune cuvântul, dar cert e că Edi al lui ar putea dormi neîntors în orice situație. Cristi îl strânge ușor în brațe și își ridică privirea pentru a vedea doi ochi curioși fixați pe el. Mai degrabă fixați pe copil. Chiar dacă Oana nu îl întreabă direct, Cristi simte nevoia să îi clarifice că băiatul este într-adevăr al lui și nu, nu l-a furat de nicăieri. Femeia aproape schițează un zâmbet când aude. Nu cere mai multe detalii. La urma urmei, nu s-au văzut de ani buni, iar explicația e una plauzibilă. Iar dacă fața copilului nu ar fi așa de turtită pe pieptul bărbatului, Oana și-ar putea da seama că sunt tată și fiu la o simplă privire. Părul ciufulit ar fi trebuit să îl dea de gol – la fel de neîmblânzit îl avea și Cristi la douăzeci și ceva de ani, atunci când s-au cunoscut. Avea multe așteptări de la tabăra asta, dar nici prin cap nu i-a trecut că o s-o vadă pe Oana zâmbind. Chiar dacă nu a fost un zâmbet larg, din inimă, așa cum și-l amintea. Nici nu mai știe câți ani au trecut de când a văzut-o zâmbind ultima oară. Edi se mișcă ușor în brațele lui și încet, încet face ochi. Clipește de câteva ori și pare să-și aducă aminte unde se află și de ce nu e în pătuțul lui de acasă. Femeia nu se poate abține și, după ce aruncă o privire fugară spre fetița ei, se apropie de cei doi. Copilul se uită la ea cu ochi mari, dar nu zice nimic. Tatăl le face cunoștință. Ei îi spune că pe mogâldeața din brațele lui o cheamă Eduard, iar lui Edi îi explică că pe tanti o cheamă Oana. Femeia se uită urât la el când aude de „tanti”, apoi lasă să-i scape un hohot de râs, parcă din greșeală. Și ea, ca și el, avea multe așteptări de la tabăra asta, dar nici prin cap nu i-a trecut că o să râdă din cauza lui Cristi.

->4

Parcă se uita la o altă persoană, nu la bărbatul neputincios care a lăsat-o singură și a continuat să-și trăiască viața liniștit. Bărbatul care stătea acum în fața ei își ținea copilul în brațe de parcă era un bibelou. Își schimba tonul vocii, devenea mai blând de fiecare dată când îi vorbea băiatului. I-a răspuns răbdător la fiecare „de ce?” de până acum, fără să-și dea ochii peste cap sau să ofteze vreodată. Încă din primele secunde, Oana și-a dat seama că Edi e genul de copil care întreabă des „de ce?”. Curios, la fel cum era și Eliza când era mai mică, cam de vârsta lui. Fata obișnuia să îi pună cel puțin douăzeci de întrebări zilnic, și asta înainte ca mama să apuce să-și bea liniștită cafeaua de dimineață. Poate amândoi au moștenit curiozitatea asta de la tatăl lor. Abia acum realizează că poate ar trebui să le facă cunoștință celor doi frați. O acțiune atât de mică care e, de fapt, monumentală în viața fetei – urmează să afle că are un frățior. Nu are niciun rost să îi ascundă așa ceva, mai ales dacă urmează să tot dea unii peste alții săptămâna asta. Oana se îndreaptă spre scaunul de plastic în jurul căruia stau adunați câțiva copii curioși să vadă cățelul. Nimeni nu făcea nicio mișcare de teamă să nu-l sperie pe ghemotocul de blană care stătea liniștit la umbră sub scaun. Eliza se număra printre cei care totuși încercau să se apropie pe furiș pe cât posibil. Când aude vocea mamei strigând-o, lasă totul baltă și o ia la fugă spre ea. Întreabă de ce a fost chemată când avea treburi mult mai importante de făcut. Mama îi răspunde că trebuie doar să cunoască pe cineva și face semn spre cei doi. Mama zâmbește amuzată când fata întreabă din nou de ce, de data asta confuză că trebuie să facă cunoștință cu un copil atât de mic. Deci cu siguranță l-a recunoscut pe tatăl ei... Fiind concentrată pe copil, îl observă mai bine pe Cristi când ajunge chiar în fața lui. Mama e sigură că fata își recunoaște tatăl, chiar dacă Eliza nu schițează niciun gest. Bărbatul zâmbește încurcat și își drege vocea. Are fruntea încruntată, iar ochii imploră după ajutorul Oanei – nu are habar cum ar putea începe o conversație cu copilul pe care nu l-a mai văzut de atâția ani. Știa că Oana e o mamă pe cinste și nu i-a ascuns fetei adevărul despre tatăl ei. Copila știe cine e și de ce nu locuiește cu ele. Ba chiar au și petrecut câtva timp împreună la un moment dat, acum mult timp. Chiar dacă în apartamentul celor două nu stă agățată la loc de cinste vreo poză de-a lui, fata e la curent cu pozele lui de pe rețelele de socializare – fie ele cât de rare. Pentru o secundă, bărbatul a crezut că poate nu îl recunoaște. Apoi și-a dat seama că fiica lui e doar timidă. Pe fața arsă de soarele de dimineață au apărut doi bujori din ce în ce mai clari. Fetița îl salută timid și se uită întrebătoare la mama ei. Se agață cu degetele de rochia femeii. Cristi îl lasă jos pe Edi și rămâne cu un genunchi pe pământ, la înălțimea fetiței. O salută înapoi, la fel de timid ca și ea. Tatăl ei îi spune că pe copilul care se uită cu gura căscată la pălăria ei de soare îl cheamă Edi. Fata dă din cap, însă trage din nou cu ochiul la mama ei. Oana se lasă și ea jos și îi spune că Edi e copilul tatălui ei, ceea ce înseamnă că e fratele ei.

->Variabil

Edi nu reacționează deloc, prea preocupat cu pălăriile mari pe care le poartă noile lui prietene. După ce i se clarifică fetei că mama ei e în continuare doar a ei și că băiatul are o altă mamă, discuția se îndreaptă spre pălării de soare, căței și sandvișuri. Poate e mai bine așa, gândește Oana. Nu are rost să deschidem subiecte prea serioase așa dimineață, mai ales pe vremea asta atât de frumoasă. Cristi e de aceeași părere. Rămâne tăcut și fascinat de copiii lui care au interacționat pentru prima dată unul cu altul. El nu este genul emotiv și poate număra pe degetele de la o mână de câte ori a plâns ca adult. Dar acum, când o vede pe Eliza dându-și jos pălăria enormă ca să i-o pună pe cap fratelui ei, abia se poate abține. Nu-și poate ascunde zâmbetul care i s-a întins acum pe toată fața. Oana îl observă și îi spune că pare fericit. Acum că aude asta de la altcineva, își dă seama că nu a mai avut sentimentul ăsta de împlinire de mult prea mult timp. Nu vrea să-și plângă de milă, dar poate paria că sunt ani de când nu s-a mai simțit așa de... ok. Are o stare de bine care a venit de nicăieri, exact din momentul în care Edi a întins o mână dolofană să-i mângâie nasul ars de soare al surorii lui. O aude pe Oana în fundal cum îi spune că Eliza e foarte sensibilă și nu poate sta mult în soare fără să se prăjească, dar bărbatul rămâne fixat cu privirea pe ambii copii. Pălăria de soare e la fel de mare cât băiatul și îi acoperă aproape toată fața. Asta o face pe copilă să râdă în hohote. Ca un efect de domino, în secunda următoare începe și băiatul să râdă, iar Cristi se lasă acaparat de fericirea asta străină. Oana îl privește mirată, dar cu zâmbetul pe buze. Nici ea nu l-a văzut vreodată râzând așa. Știe prea bine ce efect benefic are râsul Elizei — a experimentat asta pe pielea ei încă de când fata era de-o șchioapă. Dacă mai adaugi în mix și chicotelile băiețelului, ai o rețetă pentru bună dispoziție care poate să te țină o viață. Amândoi părinții se trezesc hlizindu-se împreună cu copiii înainte de a-și da seama că zâmbetele acestora seamănă. Râsetele celor doi sună aproape la fel. E râsul lui Cristi. După câteva minute, se aud niște voci dezamăgite dinspre scaunul de plastic. Plictisit, cățelul s-a ridicat și a plecat fără să bage pe vreunul din copii în seamă. Unul câte unul, aceștia se îndreaptă spre mama sau tata care îi așteaptă cu brațele deschise, gata să-i distragă de la dezinteresul cățelului. Cristi e uimit să vadă că soarele era deja sus pe cer, semn clar ca a trecut mai mult timp decât a crezut. Poate sanvișurile alea chiar nu ar fi fost o ideea rea... Edi îi dă înapoi pălăria fetei și își îndreaptă pentru prima dată toată atenția spre Oana. Genul acela de atenție de copil care se holbează fără să clipească. Băiatul nu zice nimic câteva minute — timp suficient ca voluntarii să termine de pus la punct ultimele detalii tehnice și să se pregătească să ureze bun venit tuturor de pe o scenă improvizată. Oana tot trage cu ochiul la băiat pentru a vedea dacă încă o analizează. Edi o observă și îi zâmbește. Îi spune doar că vrea și el o pălărie de soare la fel cum are ea și Eliza. Imediat după, se întoarce rușinat spre tata pentru a se ascunde după piciorul lui. Oana și-a dat seama cu ușurință că, deși seamănă cu fata ei la curiozitate și chicoteli, băiatul e mai timid decât ea. Sau poate e doar timiditatea unei prime întâlniri. Un organizator emoționat ia microfonul și salută toți participanții. Urmează o scurtă prezentare a scopului taberei, apoi li se spune pe scurt despre activitățile pe care le vor avea în acea săptămână. Fără a intra în detalii siropoase, li se transmite cât de bucuroși sunt organizatorii că atât de mulți părinți singuri au decis să facă pasul ăsta.

->Variabil

Câțiva părinți încearcă să-și ascundă ochii înlăcrimați de copiii lor. Unii doar dau din cap stoic, alții doar se uită în jos. Cristi și Oana evită să se uite unul la altul. Mulți avem nevoie de sprijin, de o palmă prietenească pe umeri ca să știm că suntem de ajuns și că facem tot posibilul pentru copii. Oana simte degetele Elizei cum i se agață iar de rochia lungă de vară, un obicei pe care fata îl are dintotdeauna atunci când nu înțelege foarte bine ce se întâmplă. Când au decis să meargă în tabără, mama i-a explicat că asta va fi o ocazie să întâlnească copii cu situații familiale asemănătoare. Până acum, fata nu s-a simțit niciodată inferioară din cauză că tatăl ei nu era în peisaj. Dar Oana știa că, la școală, unii copii îi puneau întrebări sau spuneau lucruri care o puneau pe fată în dificultate. Tabăra e o oportunitate pentru ca ea să vadă că există fel de fel de familii și că viața pe care ele două și-au clădit-o este una fericită. Li se confirmă de pe scenă că, într-adevăr, cățelul care era sub scaun e al organizatorilor și că a scăpat din adăpostul din apropiere. Dar ce e și mai important e că, atât el cât și alți căței, vor putea fi vizitați pe toată perioada taberei. Restul discursului nici nu mai contează. Copiii chiuie și încep să sară în sus când aud că pot să se joace cu o grămadă de căței cât sunt aici. Omul de pe scenă lasă microfonul jos până se mai calmează spiritele, apoi continuă. Vor mai avea parte de activități sportive în echipă și individuale, ore de pictură și sculptură, cursuri de tras cu arcul și câte și mai câte. Degeaba, nimic din ce a listat nu stârnește aceleași reacții ca și cățeii. Oanei și lui Cristi le fac cu ochiul orele de artă. Eliza deja urmează cursurile unei școli de artă din oraș, așa că și ea pare interesată. Tatăl e curios dacă și băiețelul va dezvolta o dragoste pentru artă cât e aici. Totuși, speră că vor mai fi activități potrivite pentru copii mai mici precum Edi. Nu se simte confortabil să-l lase pe copil să aibă meciuri de fotbal cu copii mult mai mari. Site-ul taberei menționa că aceasta se adresează părinților singuri cu copii de la trei la doisprezece ani. Asta ar trebui să însemne că pot oferi opțiuni de petrecere a timpului pentru toți copiii din grupa asta de vârstă. Oana îl liniștește spunându-i că sigur vor fi activități interesante și pentru copii mai mici, de vârsta lui Edi. Se uită mai atent în jur și abia atunci observă că majoritatea copiilor par cam de vârsta Elizei – undeva la zece ani. Cum ei reprezintă majoritatea, activitățile se vor învârti mai degrabă în jurul preferințelor și abilităților lor. De fapt Edi și alți doi băieței dolofani par să fie singurii din tabără sub cinci ani. Cristi dă din cap absent și încearcă să-și potolească golul din stomac. Ar fi trebuit să verific mai atent site-ul. Ce fel de tată e el dacă nu e în stare nici măcar să se asigure că băiatul lui va avea ce să facă cât e aici? Ce fel de tată nu observă din prima că alți copii sunt cu mult mai mari? Anxietatea i s-a mai domolit cât a petrecut timpul cu Oana și copiii, dar văzând-o pe aceasta ce mamă bună a devenit, nu se poate abține să nu se compare cu ea. Oare cât de greu i-a fost și ei până să ajungă așa? Cristi cunoaște foarte bine sentimentul de vinovăție care i se strecoară în suflet de fiecare dată când începe să-și pună întrebările astea. Oare pentru câte a trebuit să compenseze Oana în lipsa lui?

->Variabil

Cât de mult l-a înjurat femeia asta la viața ei? De câte ori s-a simțit la fel de neputincioasă pentru cele mai minore scăpări, la fel cum se simte și el acum? Oare la fel se învinovățește și ea? Întrebările astea și multe altele sunt aceleași pe care bărbatul și le pune cam în fiecare zi. Dar impactul lor e astăzi mai mare pentru că astăzi le are în fața lui pe amândouă. Și le e dator amândurora cu atât de multe... Bărbatul e copleșit. Probabil i se vede pe față pentru că Oana îi zâmbește încurajator și-i spune că abia așteaptă să deseneze ceva cu copiii. Nu s-a referit doar la Eliza. L-a inclus și pe Edi, ceea ce înseamnă că vine și Cristi la pachet și vor desena împreună. Voluntarul de pe scenă oferă microfonul unei organizatoare care repetă, mai mult sau mai puțin, ceea ce deja li se spusese participanților. Discursul e vioi, nu durează mult și se termină cu o invitație la picnic. În timp ce pe scenă se vorbea, alți voluntari terminaseră de pregătit masa pentru cele câteva zeci de guri. Cristi se bucură că, în sfârșit, pot începe să mănânce. Mâncarea și băutura erau deja puse pe cele cinci mese lungi de lemn de mai în spate. Cei patru se îndreaptă ușor spre unul din locurile din capătul ultimei mese, cât mai aproape de un alt cățel care se juca singur în iarba deasă. Acesta părea să fie altul care, fără îndoială, scăpase și el din adăpost. Oana îi zice Elizei că se pot juca cu el abia după ce mănâncă. Nu au discutat între ei dacă vor mânca toți, nici cât de mult vor sta împreună pe durata întregii săptămâni. Numitorul comun era copiii, deci cel mai probabil totul se va învârti în jurul cerințelor lor. Iar în momentul ăsta, Eliza și Edi n-aveau timp de pierdut cu discuții pentru că abia așteptau să se înfigă în budinca de ciocolată. Era clar că vor lua masa împreună, cel puțin de data asta. În timp ce stă pe banca de lemn cu Edi în brațe, se uită la ele așezate în fața lui și nu-i vine să creadă. Cine i-ar vedea ar zice că de fapt sunt o familie fericită. Ba chiar se așteaptă să vină un voluntar să le zică să-și ia catrafusele și să o taie acasă pentru că tabăra e pentru părinți singuri.

->Variabil

Fetele și-au dat jos pălăriile de soare. Acum Cristi poate vedea mai bine cât de mult a crescut fiica lui în toți acești ani. Pe fața de copil încep deja să i se vadă trăsăturile Oanei. Părul negru e iarăși al Oanei. La fel și ochii mari și nasul mic. Totul e al Oanei, mai puțin zâmbetul. Îi vede fericirea pe față la fiecare gură de budincă și mai că-i vine să o ia în brațe. Dar Cristi știe că mai are mult de lucru până să facă asta. Nu vrea ca fata să se lase îmbrățișată de el din obligație. În timp ce Eliza se întinde peste masă ca să-i dea o lingură plină de budincă fratelui ei, Cristi ia o decizie: până la finalul săptămânii va face tot posibilul să obțină o îmbrățișare sinceră de la fiica lui. Eliza râde atunci când budinca ajunge și pe nasul băiatului. Bărbatul își vede reflexia în zâmbetul ei din nou. Și el râde, așa că fata își îndreaptă ochii pentru câteva secunde în direcția lui. Culmea, fiica lui continuă să-i zâmbească îmbujorată. Cristi devine din ce în ce mai convins că va reuși ceea ce și-a propus până la încheierea taberei. Mâncarea e doar un prânz câmpenesc simplu, dar el jură că nu a gustat ceva mai bun în viața lui. Nu-și poate vedea propria față, dar știe că are un zâmbet tâmp pe care pur și simplu nu și-l poate șterge. Oana se întinde peste masă să-i șteargă nasul lui Edi în timp ce Cristi îi toarnă un pahar de apă Elizei. Încă câteva gesturi de genul ăsta și sigur o să vină cineva să se asigure că chiar nu suntem o familie. Toate mesele sunt ocupate de părinți și copii înfometați și gata de acțiune. Pentru mulți din părinți e prima vacanță după mult timp. Pentru mulți dintre copii poate e prima ieșire de mai multe zile cu mama sau tatăl lor. Cristi știe prea bine cât de greu e pentru un părinte singur să acopere toate fronturile, toate nevoile, toate cheltuielile. Cât de dificil poate fi să se asigure că copilului nu-i lipsește nimic, inclusiv timp petrecut împreună. La fel de greu cum i-a fost Oanei să joace rolul ambilor părinți pentru fiica lor. Primește încă un zâmbet din partea Elizei, iar tatăl mai adaugă un scop pe listă: până la finalul săptămânii, se va asigura că, odată ce se întorc acasă, va poate face parte din viața fiicei lui.