Sesiunea 1.2 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Își tot repeta că tabăra asta e pentru ei doi. Golul parcă i s-a mai diminuat, dar încă îi persistă în stomac. Cristi ar putea spune că deja e obișnuit cu senzația de vid care parcă îi străbătea întregul corp la cel mai mic semnal de anxietate. Se resemnase cu asta acum mult timp. Sentimentul de groază care îl cuprinde când își conduce mașina pe porțile uriașe ale parcului e asemănător celui pe care îl simte deja aproape în fiecare dimineață când îl lasă pe Edi în fața creșei. Educatorul îi oferă în fiecare zi același zâmbet binevoitor pe care îl rezervă tuturor părinților prea atașați cărora le e greu să se despartă de pui fie și pentru o oră. Părinților stresați ca mine. În oglinda retrovizoare, Edi pare că se distrează de unul singur. Lumina soarelui care străbate frunzele copacilor îi cade fix în față și îl face să chicotească. E chicotitul acela pe care numai copiii mici îl pot scoate. O reflexie a unei bucurii pe care o pierdem cu fiecare zi petrecută pe lume. Mânuțele dolofane îi acoperă ochii când o rază mai puternică îi bate în ochi. Chicotitul acela e singurul remediu care îi alină tatălui vidul din stomac. Când l-a avut pe Edi, bărbatul a promis că nu va face din nou greșeala pe care a făcut-o când i s-a născut primul copil. O fiică care la numai nouă ani nici nu vrea să audă de el și preferă să stea cu mama ei. Nu a mai văzut-o de când fetița avea cinci ani. Bărbatul nu o învinovățește – nici pe copilă, nici pe mama ei. Acum nouă ani, Cristi era un om diferit – egoist, haotic, neserios, supărat pe lume. Mai mult decât atât, era un laș. Băiețelul reprezintă șansa lui la o nouă viață. Oportunitatea de a demonstra că e un alt om, unul pe care te poți baza și care poate fi stâlpul unei familii. Chiar dacă familia e formată numai din el și Edi. Mama lui Edi este o femeie pe care nu o cunoaște mai deloc în afara nopții petrecute împreună acum trei ani. Îi amintește bărbatului mult de versiunea lui de acum nouă ani, o versiune care nici nu voia să audă de un copil. Când bunicii materni ai lui Edi i l-au încredințat lui, bărbatul a simțit pentru prima oară în viață golul acela imens în stomac. Un întuneric interior care îl cuprindea la ideea că ar putea vreodată pierde șansa asta la viață. Că l-ar putea pierde vreodată pe băiețel. Știe că fiecare părinte are frica aceea constantă că ceva s-ar putea întâmpla cu puiul său. De aceea nu crede că exagerează atunci când se simte acaparat de sentiment în lipsa băiatului. Momentele acestea în care îl aude râzând, în care îl știe în siguranță lângă el, au devenit cele mai importante. Poate într-o zi va reuși să creeze momente similare și cu fiica lui cea mare. Poate cândva va reuși să îi spună că are un frățior mai mic. Numai gândul la momentul în care cei doi ar face cunoștință e de ajuns să-l facă să i se adune lacrimi în ochi. Lacrimi de fericire. Lacrimile unui tată adevărat. Doamne, ce-am ajuns. Mai că-i vine să izbucnească în râs când se gândește cât de mult l-a schimbat fiul lui. Venirea lui pe lume nici că putea pica într-un moment mai bun.

->3

Cristi împlinea trei luni de când lucra la noua firmă. Asta însemna că reușise să treacă de perioada de probă și acum putea spune că era angajat cu normă întreagă pentru prima oară în treizeci de ani. Nu voia să se axeze pe vocea interioară care îi spunea că și-a ratat cea mai frumoasă decadă din viață. Intrase în belele, umblase cu prieteni falși și luase cele mai proaste decizii pe care le poți lua atunci când ești tânăr. Prefera să sărbătorească faptul că nu mai avea probleme cu poliția de trei luni, că se întreținea singur de două luni și că învățase să gătească singur de o lună. Și atunci a primit telefonul. O fată cu care nu mai vorbise de vreo doi ani îl întrebă timid dacă e chiar el la telefon. Cristi râde forțat, o asigură că e el și o întreabă care e motivul apelului. Doar nu avuseseră niciun contact de ani de zile. Auzindu-l râzând, fata i-a trântit de nicăieri că are un copil și că să facă bine să vină să îl ia de la bunici că ea nu mai poate avea grijă de el. Primul gând al bărbatului a fost că asta e cea mai proastă glumă la care a asistat. Al doilea gând a fost că chiar există karma. La urma urmei, același lucru îl făcuse și el cu ani în urmă atunci când i s-a născut primul copil. Vocea l-a lăsat. Nu știa ce altceva să facă în afară de a o ruga să repete ce a zis. Poate nu a auzit bine. Poate unul din prietenii pe care îi lăsase în urmă îi juca o festă. La capătul celălalt al firului, fata îi dictează numărul de telefon al mamei ei, care se ocupa de băiat la momentul respectiv. Bărbatul a rămas mut. Calculează rapid în minte de când nu o văzuse pe fată și ajunge la concluzia că e foarte posibil să existe un copil. Fără menajamente, aceasta îi zice să discute restul detaliilor direct cu bătrâna și să nu care cumva să apeleze vreodată la ea după ce își ia copilul. Da, karma chiar există. Fata îi trânti telefonul în nas. Cristi o sună pe mama acesteia fără să stea pe gânduri. Nici nu știa ce putea sa îi spună. Mai ales că încă nu-și găsise vocea după ce aflase vestea. Își amintește și acum cât de repede i-a răspuns femeia la telefon. De parcă știa că urma să o sune disperat după ce s-a trezit de nicăieri cu un copil. I-a răspuns cât se poate de calm. Asta parcă îl mai calmase și pe el. I-a explicat că pe copil îl cheamă Eduard, că locuia cu bunicii de când s-a născut și că mama lui nu era mai deloc în peisaj. Fiind pensionari, bunicii nu mai puteau face față costurilor și energiei debordante a unui copil atât de mic. Abia reușise să o convingă să facă rost de numărul lui și să îl sune. Se gândeau că așa au șanse mai mari să îi creadă dacă vestea venea direct de la ea. Cristi nu avea de ales. Au stabilit chiar atunci că urma să vină să vadă copilul a doua zi și să decidă ce urma să facă. Ziua în care împlinise trei luni la birou ar fi trebuit sa fie celebrată cu colegii și multă bere. La aflarea veștii, Cristi îi informă că planul picase și că urmau să iasă ei altcândva. Noaptea aia nu prea dormise.

->4

Bărbatul se uită în oglinda retrovizoare și își vede fiul zâmbind la copacii de pe marginea drumului. Parcul pe care îl traversau era imens. Totul în jur de un verde cum numai în plină vară poți vedea. Edi stă cu el de doi ani deja, suficient cât să-și dea seama că verdele era culoarea preferată a băiatului. Nu se aștepta ca drumul să meargă atât de lin judecând după cât de mofturos fusese dimineață când îl trezise. Dar de cum l-a așezat în scăunelul pentru copii, fiul lui a înțeles că porneau într-o aventură. Doar ei doi. Primii kilometrii din drum fuseseră presărați de chiuituri și râsete de pe bancheta din spate. Nu aveau ocazia să iasă prea des din oraș. Tabăra în care urmau să stea era prilejul perfect ca băiatul să mai vadă și altceva în afară de betoane. Să cunoască alți copii. Dar mai ales să vadă și alți oameni în afară de vecina care le făcea pe dădaca cât Cristi era la birou. Tabăra era plasată la ieșirea dinspre parc. Fix de acolo începea un platou întins de verdeață, numai bun de instalat corturi și barăci în care să locuiască părinți și copii pentru o săptămână întreagă. Tabăra fusese oarecum ideea lui Edi, chiar dacă nu în totalitate. Băiatului îi era din ce în ce mai greu fără tată cât acesta era la lucru. Cristi încă lucra la firma la care era când a aflat de existența copilului. Doi ani mai târziu devenise manager general pe filiala întregului județ. Salariul aproape triplu venea la pachet cu ore suplimentare, nervi întinși la maxim și oboseală continuă. Chiar și la patru ani, Edi simțea că tatăl lui nu mai era la fel de prezent. Devenea din ce în ce mai mofturos, vrând să-i atragă atenția. Într-o seară, după ce vecina care stă cu Edi plecase de câteva ore bune, băiatul se puse crunt pe plâns. Printre suspine, Cristi prinse și ideea din spatele lor. Copilul voia să stea mai mult cu el. În același timp, se simțea izolat. Cum hotărâse să-l dea la grădiniță abia din toamnă, o tabără de vară era perfectă pentru ca Edi să se obișnuiască cu alți copii. N-a stat pe gânduri și a rezervat două locuri dis de dimineață a doua zi. Tot atunci și-a depus și cererea de concediu. Ca manager, prezența lui era crucială în semnarea unor contracte cu greutate care urma să aibă loc în curând. Dar asta era mai important. După doi ani în care a făcut o întoarcere de 180 de grade de la omul pierdut care era, Cristi simțea că merită asta. Merită ca, în sfârșit să își sărbătorească toate eforturile. Merită să se bucure de fiul lui sănătos, să respire aer curat. Merită mai ales să se relaxeze. Dar mai mult ca orice, Edi merita asta. Bărbatul încetinește puțin pentru a lăsa o veveriță cu coada pufoasă să treacă drumul pietruit din parc. Un chiuit de pe bancheta din spate îi spune că băiețelul a văzut și el rozătoarea și că îi place. Prima veveriță din viața lui. Nici nu ajunseseră în tabără și copilul deja avea parte de prime experiențe. Tabăra asta e despre noi doi. O să tot repete asta ca pe o mantra iar, după ce se întorc, tatăl și băiatul se pot înhăma la o nouă aventură și mai și – grădinița.

->Variabil

Ce-ar spune colegii dacă l-ar vedea acum? Se întreabă și ce ar spune prietenii lui pe care îi avea pe la douăzeci și ceva de ani. Toți oamenii ăia falși care reușiseră să-l ducă pe cele mai rele drumuri. Evident că nici el nu era inocent, dar e mai simplu să dea vina pe alții pentru neajunsurile sale din tinerețe. Ce ar spune cei cu care își petrecuse nopțile în cele mai rău famate cluburi dacă l-ar vedea cum se comportă cu Edi? Câtă răbdare are. Cât de grijuliu se poartă, în contrast cu cât de repezit era acum câțiva ani. Cât de senină îi e fruntea pe care obișnuia să o aibă mereu încruntată. Și totuși simte cum se încruntă din nou la gândul că ceva i s-ar putea întâmpla vreodată copilului. Se simte vinovat că nu are același sentiment în totalitate și când vine vorba de fiica lui. Dar știe că acolo circumstanțele sunt diferite. Fetița nici măcar nu l-ar cunoaște dacă l-ar vedea pe stradă. Singura poză pe care o are cu ea o arată la șase ani – un an după ce a văzut-o ultima oară. Cu cât petrece mai mult timp cu Edi, cu atât își dă seama că vrea să aibă momentele acestea și cu ea. Poate nu e prea târziu... Mama ei îi puse numele Eliza. Nu poate spune că lui îi place numele în mod special, din contră. Dar nu e ca și cum a vrut să-și dea cu părerea atunci când a aflat de existența ei. Când se vor întoarce din tabără, o va suna pe mama fetei. Nu-și face iluzii că l-ar fi iertat – femeia are tot dreptul să-l înjure și să-i blesteme numele. Dar după ce va termina de țipat la el, după ce-i va închide telefonul în nas și-i va spune că s-a trezit prea târziu, exista speranța că-l va suna înapoi. Măcar de dragul fetei care nu-și cunoaște tatăl mai deloc. A decis. Vrea să facă parte din viața copilei. Poate chiar nu e prea târziu. Nu poate da timpul înapoi și să-și dea singur un pumn în față pentru cum s-a purtat atunci. Dar poate încerca să facă lucrurile diferit de acum încolo. Acum nouă ani habar nu avea ce era cu el. Abia putea avea grijă de el însuși, darămite de un alt suflet. Nu dorea niciunui copil un tată așa cum era el pe atunci. Dar s-a schimbat. Noul Cristi cunoaște acum calmul și cumpătarea. Înțelege sacrificiul și-l acceptă bucuros atâta vreme cât e pentru băiatului lui. Și vrea să facă asta și pentru fetița lui. Nu, sigur nu e prea târziu... A fost greu, dar încetul cu încetul s-a adaptat rolului de tată. I se potrivește. Știe că e un tată bun și regretă că nu a pășit în rol atunci când a trebuit. Oare ce ar spune mama fetei dacă ar vedea cât de responsabil a devenit? Cristi știe că, din afară, pare o persoană complet diferită, atât în interior, cât și în exterior. Părul începe să îi încărunțească puțin la tâmple. Îi apar riduri tot mai dese și tot mai adânci, mai ales în jurul ochilor. Săptămâna trecută a fost la oftalmolog și urmează să poarte permanent ochelari. Corpul îi transmite că e suficient de adult ca să devină un tată adevărat. Edi scoate un chiuit scurt care pare că-l încurajează și mai tare pe bărbat. Da, poate nu e prea târziu. În mod sigur lui Edi i-ar plăcea o surioară mai mare.

->Variabil

Un zgomot fad din depărtare îl scoate din gânduri. Aceleași gânduri la care oricum rumegă deja de luni bune. Gânduri cărora le va da glas atunci când va fi pe deplin pregătit. Deocamdată tabăra asta e doar despre ei doi, tată și fiu. Vede niște corturi amplasate chiar la marginea copacilor. Drumul prost pietruit devenise deja drum de țară cu totul. Zona de ieșire a parcului e absolut pustie în afară de corturile portocalii. O privire în oglinda retrovizoare îi spune că dâra grea de praf lăsată în urmă nu va deranja pe nimeni. De pe bancheta din spate, Edi vede și el corturile, dar nu întreabă nimic. Se vede că are emoții. Îl întreabă dacă totul e în ordine și băiatul îi gângurește un răspuns vag. Ceea ce poate însemna orice, de la „da”, la „mi-e foame”, la „vreau acasă”. Tatăl era obișnuit cu firea mai calmă a copilului. Știa că astfel de răspunsuri timide însemnau că Edi încă nu știe ce părere are despre noua situație. Partea bună este că părea că băiatul o să dea o șansă taberei și corturilor portocalii și nu va face o scenă. Ăsta e un scenariu fericit de care nu mulți părinți se vor bucura în zilele care urmează, de asta era sigur. Corturile deveneau mai mari pe măsură ce se apropiau. Acum își dădea seama că la umbra copacilor erau înșirate bănci, mese și scaune pe care deja stăteau niște copii plictisiți. Zona nu era așa pustie cum crezuse. Mai mulți părinți socializau sub un banner cu numele taberei. Cristi se ruga ca și el să poată zâmbi așa când va face cunoștință cu ei. De când lăsase vechea viață în urmă, nu prea mai socializa în afara orelor de lucru. Avusese mult de furcă cu așa-ziși prieteni și acum îi era frică să se apropie de alții. Urma să petreacă o săptămână cu alți părinți singuri. Pentru el, era o oportunitate de a socializa, la fel cum era și pentru Edi. Tabăra se adresa copiilor care provin din familii cu părinți unici. Ceea ce o făcea mai specială era faptul că părinții erau încurajați să participe și ei. Organizatorii considerau că părinții singuri aveau nevoie de înțelegere și sprijin, mai ales din partea celor în situații asemănătoare. O formă de terapie prin socializare amestecată cu o senzație de ușurare când vedeai că sunt situații și mai dificile decât a ta. Lui Cristi i-ar prinde bine niște înțelegere și sprijin zilele astea. Sub un alt banner cu numele taberei stă scris „Intrare” cu litere neon. Un bărbat îi face semn cu mâna și îl îndrumă de la distanță spre locul unde poate parca. Se uită după un loc liber în parcarea mult prea plină pentru cât de puțini părinți văzuse. Găsește un loc bun lângă un Opel care a văzut și zile mai bune. Era semn bun. Asta însemna că mai e cineva aici care are mașina bușită și nu îndeajuns de mulți bani ca s-o schimbe. Motorul i se îneacă când puse frână, ca de obicei. Liniștea bruscă face ca totul să pară mai real. Chiar face asta. Chiar e aici, în afara zonei lui de confort, într-un loc în care nu ar fi zis că va ajunge niciodată în viață. O tabără de părinți singuri… dacă m-ar vedea mama acum. Se uită în spate la Edi. Petele de gem de pe salopetă nu-l fac tocmai prezentabil, dar s-au grăbit să iasă din casă dimineața. Oricum ochii vor fi pe Cristi mai degrabă.

->Variabil

Copilul încă gângurește și se uită curios la stegulețele agățate pe o sârmă care flutură în aer. Neon și ele. Simte deja o migrenă care va dura toată săptămâna din cauza exploziei de culoare cu care va fi, fără îndoială, atacat. Se uită în jos la pantalonii pe care i-a ales azi la repezeală. Nu-s tocmai sport, nici tocmai de costum. Asta cred că înseamnă casual, nu? Merg destul de bine cu cămașa albastră în carouri, așa că spera că nu va fi judecat prea aspru. Genul de cămașă pe care acum cinci ani n-ar fi purtat-o nici în ruptul capului. Ba chiar și-ar fi bătut joc de fraierii care păreau trași la xerox purtând același tip de cămașă zi după zi. Acum întărește rândurile fraierilor care se bazează pe cămășile astea de rând pentru a supraviețui societății. Își dorește mult să fie considerat un tată acceptabil. Nu crede că va recunoaște față de altcineva cât de mult își dorește asta. Abia dacă recunoaște asta față de el însuși. Cel mai frică îi e de părerile mămicilor din grupul de părinți veniți în tabără. Deja văzuse câteva alergând cu șervețele după copii, pregătind un picnic de nicăieri pe una din mesele de lemn și desfăcând sandvișuri făcute de acasă. Bărbatul nici nu s-a gândit să facă sandvișuri de acasă. Tabăra era la două ore de unde locuiau, iar băiatul lui mâncase bine la micul dejun. Ar fi trebuit să facă sandvișuri? Dacă lui Edi o să i se facă poftă? Dacă alt copil o să vrea să facă troc ca să se împrietenească? Deja își închipuie cum o să reacționeze mama copilului imaginar când îi va zice că nu i-a făcut băiatului sandviș de acasă. O să creadă că e tipic unui tată să nu se gândească la ceva atât de important. Și poate ar avea dreptate… Ca de obicei, poate conta pe Edi să-l scoată din starea asta. Băiatul simțise că tatăl devenise un pic prea tăcut și începu să cânte un cântec auzit într-o reclama la TV. Cuvintele pe care le cânta nu aveau absolut nicio legătură cu piesa originală sau produsul căruia i se făcea reclamă. Cristi nu se putu abține și izbucni în râs. În secunda următoare, fără să știe exact de ce, și Edi începu să chicotească. Ăsta era răspunsul lui instinctual de fiecare data când tatăl lui râdea cu poftă, chiar dacă nu el era motivul. Cu zâmbetul încă pe buze, bărbatul trage frâna de mână și își face curaj să iasă din mașină. Aerul curat și mirosul de iarbă proaspăt tăiată mai că îl fac să lăcrimeze. Asta explică mămicile care aleargă cu șervețele după copiii cu alergii minore. Se bucură că băiatul lui încă nu prezintă niciun fel de simptom de alergii. Deschide portiere de pe partea lui Edi și își dă seama că salopeta copilului e din același material ca și cămașa lui. Aceleași carouri albastre din același material ieftin, numai bun de vară. Dimineață, când l-a îmbrăcat și apoi și-a tras pe el prima cămașă pe care a pus ochii, nu și-a dat seama de asta. Celorlalți părinți probabil o să li se pară foarte drăguț și vor crede că a făcut asta dinadins. Probabil va câștiga câteva bile albe de la mămicile din tabără. O să pară un tată grijuliu și cu simțul umorului, ceea ce îi convine de minune.

->Variabil

Nu are niciun rost să mai amâne inevitabilul. Așa că desface centura de la scăunelul de bebeluși și îl ia pe băiat în brațe. Cu el la piept, amândoi îmbrăcați aproape la fel și cu soarele sus pe cer, emoțiile i s-au mai disipat. Copilul încă mai cânta în timp ce Cristi, cu mâna stângă liberă, încearcă să ia valiza din portbagaj. O fi de ajuns o singură valiză? Am uitat ceva? Oare câte bagaje au adus ceilalți părinți? Emoțiile i-au revenit la fel de repede pe cât au dispărut mai înainte. Aproape își scapă valiza grea peste picior. Se uită în jur și vede că nimeni altcineva nu are bagajele scoase. Se abține să nu-și dea ochii peste cap. În schimb oftează și pune înapoi valiza cât poate de calm. Măcar lui Edi i se pare amuzant că tata a trebuit să facă din nou manevra asta. Părinții ajunși încep să se adune în grupuri care mai de care, îndemnați ușor de niște voluntari cu ecusoane neon. Asta înseamnă că organizatorii îi vor pune să discute puțin între ei pentru a se cunoaște mai bine înainte de a se instala. Pășește cât poate de încet pe iarba proaspăt tăiată. Deodată simte că poate înscrierea în tabăra asta a fost o greșeală. Încearcă să amâne pe cât posibil întâlnirea cu copiii alergici. E obișnuit cu Edi, dar nu a avut contact cu alți copii în afara lui. Speră că experiența pe care a dobândit-o cu băiatul lui îl va ajuta să comunice și să înțeleagă și alți copii. Nu de alta, dar îi e frică de mămicile lor. Nici nu face cinci pași că un voluntar îl oprește în drum. Pare licean, deci o fi vreun voluntar – în niciun caz nu e un tătic venit aici pentru sprijin moral. Abia după câteva secunde îi vede ecusonul neon pe care îl ținea aproape ascuns, prins de gaica blugilor. Liceanul îl conduce respectuos către ceilalți părinți ai căror copii aleargă de nebuni peste tot. Îi spune că mai așteaptă să ajungă încă un duo și apoi vor începe. Asta îl face pe Cristi să ridice din sprânceană. Nu i s-a zis ce anume vor începe mai exact. Ce e mai interesant, de fapt, este că organizatorii taberei numesc „duo” o familie formată dintr-un singur părinte și un copil. Încă se uită după licean cu sprânceana ridicată când simte cum îi fuge pământul de sub picioare. Clipește de câteva ori să se asigure că vede bine. După ce devine clar că nu are cine altcineva să fie decât ele două, se roagă să se înșele. Se oprește în loc și își strânge copilul mai tare în brațe. Se agață de el ca de o vestă de salvare. Le vede și se simte ca ultimul laș. Mai întâi o recunoaște pe femeie. Cea pe care a lăsat-o singură acum nouă ani cu cea mai grea povară cu care poate fi lăsată o tânără. Avea o pălărie imensă de soare, identică cu cea de pe capul unei miniaturi a ei. Pălăria părea și mai mare pe capul fetiței de lângă. Stătea cuminte, nemișcată lângă mama ei, analizând cu niște ochi ageri toată agitația din jur. Îl acaparează o ușurare ciudată când vede că nici femeia nu desfăcea sandvișuri împachetate de acasă și nici nu alerga panicată după Eliza cu șervețele. Ușurarea îi trece în următoarea secundă când face contact vizual cu ea. Părea că i s-a făcut rău instantaneu de cum l-a recunoscut.