Sesiunea 1.2 - Antrenament Citire Rapidă

Apasă START și începe antrenamentul.
Urmărește și citește cuvintele marcate.

START >> Continuă >>

Viteza: cpm.  Parcurgerea: a textului  Grupele de cuvinte: 

2

Pornise maşina între timp şi se strecură printre tir şi marginea drumului, până trecu de locul accidentului, apoi călcă pedala de acceleraţie, schimbând vitezele cu un automatism şi o precizie ce din nou îl lăsă pe Robert cu gura căscată. Fă-mi legătura cu Centrul de Comandă, ceru computerului de bord, şi apoi încearcă să restabileşti conexiunea cu Ministrul Apărării. Dă-mi imaginea termală a drumului; nu mai am chef de alte incidente! Aruncă o privire la Andreea în timp ce aştepta să răspundă Centrul de Comandă, şi dintr-o dată un sentiment de milă îl cuprinse, milă şi vinovăţie pentru ce s-a întâmplat. Îşi scutură capul, ca şi când ar fi vrut să scape de gândurile acestea, şi se concentră spre convorbirile ce vor urma. Centrul de Comandă aparţinea unei Organizaţii Guvernamentale din America, organizaţie înfiinţată în anul 1960, ca o necesitate şi răspuns la existenţa Războiului Rece din acea perioadă. Era cea mai bine finanţată organizaţie din lume, drept urmare îşi aduse aportul la evoluţia lumii moderne, la stabilizarea economiilor, la descentralizarea ţărilor, ramurile sale extinzându-se în toată lumea. Una dintre principalele ramuri în care activau şi pe care încercau din răsputeri să o extermine era asasinajul economic. Acesta reprezenta un pericol real în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Era practicat pe două nivele, unul fiind postura de ţară superdezvoltata, care mai avea nevoie doar de consolidarea finanţelor proprii, de dorinţa acerbă de a fi cea mai bună şi de a controla tot ceea ce era mai prejos decât ea. Al doilea nivel erau victimele, în general ţările subdezvoltate, ţările din lumea a treia, ţări a căror bogăţii băştinaşii nu au ştiut niciodată să le utilizeze, ţări a căror frumuseţi nu au fost explorate, ţări inimaginabil de bogate şi stupid de sărace.

->3

Nenumăratele încercări de a stopa şi de a tăia de la rădăcină aceste atentate de asasinaj economic nu au reuşit să acopere pagubele provocate. Luptele se dădeau pe nenumărate fronturi şi de cele mai multe ori pe mize enorme, victime existând de fiecare dată doar de o singură parte. Chiar dacă era vorba despre mult râvnitul petrol, sau era vorba despre energie, infrastructură, de fiecare dată se vindeau proiecte exuberant de scumpe, de fiecare dată se vindeau vise şi iluzii a ceea ce însemnau beneficiile pe care aceste proiecte le puteau aduce peste câteva decenii. In schimbul acestor iluzii, aceste ţări se îndatorau până la gradul de saturaţie. In scurt timp se găseau în incapacitate de plată, urmând să fie nevoite să renunţe la proiectul pe jumătate realizat, sau să continue proiectul dar prin acceptarea unor finanţări exorbitante. De cele mai multe ori aceste aspecte erau cuprinse în contractele stufoase de mii de pagini pe care nimeni nu reuşea să le citească sau să le urmărească, fiind întocmite de o armată de avocaţi şi specialişti în numere. Era greu de demascat un asemenea atentat, dar nu o dată a fost cazul în care agenţii au reuşit să combată planurile asasinilor prin demonstraţii practice şi analize realizate pe baza proiectului. Acestea certificau modul în care proiectul avea să aducă un prejudiciu financiar incomensurabil ţării respective.

->4

Contrar tuturor aşteptărilor din partea unei asemenea organizaţii, aceasta nu se sfia să îşi etaleze sediul central în mijlocul Washington-ului, cu siglă enormă GOA (o mică glumă pe bază acronimului, deoarece nimeni nu ştia ce înseamnă, când de fapt acesta însemna simplu Organizaţia Guvernamentală a Americii). Sigla era aşezată în vârful unui zgârie nori de treizeci de etaje construit în formă de piramidă, cu două turnuri pornind de la mijlocul celor două muchii frontale, construcţie în stil baroc, cu sculpturi pe pervazele mult exteriorizate, o adevărată risipă de talent şi bani. Coloane imense îi stăpâneau intrarea şi bolţi tot la al doilea etaj făceau ca imensitatea clădirii să pară întradevăr grotesc de frumoasă. Odată cu înserarea, un joc de lumini străluceau pe faţada întregii clădiri, formând umbre şi parcă trezind la viaţă toate acele sculpturi şi întreaga clădire. Acesta era sediul Organizaţiei, organizaţie care în faţa populaţiei se ocupa cu protejarea animalelor pe cale de dispariţie, protejarea planetei, ajutorarea ţărilor din lumea a treia, şi multe alte acte de binefacere. Nimeni nu ştia care îi era adevăratul scop, şi doar un sfert dintre cei care munceau în clădirea GOA cunoşteau adevărata menire a acesteia. Aceştia erau cei care foloseau lifturile unu şi doi, lifturi care nu urcau, ci coborau la peste o mie de metri sub pământ. Aici îi aşteptau o altă lume, o lume digitalizată şi o protecţie dusă până la paranoia.

->Variabil

Ca să intri în această lume, ce pe bună dreptate şi-a câştigat de la angajaţii săi denumirea de Rabbithole, trebuia să treci de o uşă cu amprentă digitală, o radiografiere completă, o scanare retinală şi un test de verificare bazat pe secvenţele ADN. Urmau trei uşi de seif, fiecare necesitând câte un cod, coduri pe care fiecare angajat le primea pe măsură ce trecea primele teste. Odată trecut de uşi, aştepta o capsulă cu un fotoliu care la prima vedere părea destul de inconfortabil. Intrat în capsulă, uşa se închidea şi te găseai înconjurat de imagini, împreună cu o voce care oferea instrucţiunile şi informaţiile necesare pentru a începe şi a termina ziua cu bine. Toate acestea nu durau mai mult de trei minute, timp în care imaginile erau stabilizate pe nervul optic, ceea ce făcea ca uitarea să nu fie o opţiune. Tot în acest interval de timp erau parcurşi peste trei mii trei sute de kilometri. Se ajungea la baza 51, în deşertul arid şi sărat al Nevadei. Aici se afla întradevăr baza centrală a GOA de unde plecau şi se desfăşurau toate operaţiunile. Aici erau ţinute cele mai mari secrete ale lumii, cele mai întunecate cotloane ale minţii umane erau explorate acolo şi cele mai mari minţi ale vremii erau captive în subsol. Toţi cei care munceau acolo, o făceau din două motive: pasiune sau bani. In ambele cazuri, acceptau o viaţă lipsită de intimităţi, plină de microfoane, filări şi compromisuri, până la ameninţări şi pierderi umane, denumite generic victime colaterale. O luptă înverşunată se dădea pentru ca toate secretele să rămână înăuntrul bazei. Cu toate acestea câte unul mai scăpa şi ajungea în presă, ceea ce făcea ca toată agenţia să se mobilizeze pentru a aplana un eventual conflict sau pentru a oferi lumii o altă imagine asupra a ceea ce dealtfel era foarte adevărat.

->Variabil

Centrul de Comandă se afla în clădirea piramidală din mijlocul Washingtonului, deloc ascunsă vederii, sau angajaţilor, şi primise denumirea aceasta la dorinţa expresă a întemeietorului Organizaţiei, Colonelul James Bright. Era un excentric, un om cu o pasiune pentru curiozităţi, pentru necunoscut, pentru intrigi, un om ce regreta că nu a trăit o viaţă la curtea regelui Soare, în perioada în care nobilimea franceză agrea într-un mod dus la extrem jocurile de culise din incinta palatului regal. Din această cauză încăperea în care se află biroul sau, dealtfel destul de mare şi cu o frumoasă vedere înspre Casa Albă, cu două telefoane pe birou, a fost denumită Centrul de Comandă, nume ce în mod ironic a rămas până în prezent, reprezentând marca celui care a fost cândva întemeietorul organizaţiei. Acum, scaunul Colonelului Bright era ocupat de Ministrul Apărării, în acceaşi cameră, dar ultra tehnologizată şi protejată atât fonic cât şi Stealth. Deţinea tehnologia de evitare a eventualelor unde trimise în căutarea de transmisii radio sau audio pe diferite benzi de frecvență, captarea şi blocarea acestora din a fi trimise înapoi către sursă pentru a putea fi recepţionate. Aceasta făcea ca eventualele încercări de a fura informaţii prin ascultarea telefoanelor sau utilizarea tehnologiilor wireless să fie complet inutilă.

->Variabil

O cameră întunecată, plină de fum de ţigară, în care domnea un miros aromatic de wiskhy de cea mai bună calitate, mobilată în stil baroc, mobilă pe care nu se poate citi trecerea atâtor sute de ani. Pe unul dintre fotoliile din faţa biroului cu încrustaţii fin sculptate stătea relaxat un bărbat în vârstă, cu părul alb, un uşor început de chelie, început ce putea foarte bine să fie confundat cu o frunte lată, ţinând în mâna stângă un pahar de cristal şi jucându-se cu conţinutul auriu şi transparent. Avea privirea pierdută într-un punct mort din colţul camerei, ţinând un trabuc gros în mâna dreaptă. In faţa lui, la birou, stătea o femeie, trecută de a doua vârstă, dar nelăsând pe nimeni să vadă acest lucru. Avea mâini fine, o piele tânără şi întinsă, împovărată însă de greutatea acelei tinereţi veşnice pe care trebuia să o poarte! Putea fi uşor confundată la cei aproape 50 de ani ai săi cu o puştoaică abia ieşită de pe băncile facultăţii. Era una dintre minunile naturii, deşi în pofida tinereţii, prezenta nişte trăsături aspre, în multe cazuri chiar masculine, de care era conştientă, şi pe care le folosea deseori ca şi redutabile arme în nenumăratele sale conflicte cu bărbaţii din jurul ei. Da, trăia într-o lume dominată de bărbaţi şi trebuia să le facă faţă. Ştia că nu e neapărat frumoasă, ducea mai mult înspre comun, dar avea acea aură de femeie puternică, ceea ce atrăgea o mulţime de bărbaţi. Rânjea ori de câte ori se gândea la toţi acei bărbaţi care i-au căzut pradă de-a lungul timpului, şi care încercau să pară nişte îmblânzitori de lei când erau în preajma ei și nu erau nici pe departe! Spre deosebire de companionul din birou, femeia nu avea niciun pahar la vedere, niciun trabuc sau ţigară, dar în schimb, avea privirea aţintită asupra unui monitor în care se derula un filmuleţ. Era o înregistrare de la o cameră de supraveghere şi îl arăta pe Arian împreună cu unul dintre EI, porniţi într-o conversaţie ce din păcate nu se auzea. Ambele personaje erau calme, povesteau liniştite, fiecare aşteptându-şi rândul şi lăsându-l pe celălalt să termine ceea ce avea de spus. Dintr-o dată, şi fără ca chipurile sau gesturile lor să trădeze nici cea mai mică intenţie de violenţă, interlocutorul lui Arian scoase un cuţit şi începu să îl ameninţe pe acesta cu el. Arian se retrase un pas înapoi şi luă o poziţie defensivă, lăsându-şi greutatea pe piciorul din faţă pentru a putea pendula rapid înspre în spate în cazul în care EL s-ar decide să atace. Dar deocamdată se priveau calm, şi niciun muşchi nu le tresărea pe faţă, fiecare dintre ei fiind conştient de puterea pe care o deţinea.

->Variabil

Atacul nu întârzie să apară, dar Arian era pregătit pentru ceea ce urmă. Una dintre capacitățile lui era să îşi creeze în minte o linie de derulare a evenimentelor. De fiecare dată când pornea o acțiune sau făcea o mişcare, întotdeauna știa cum le va face pe următoarele. Dacă cumva șirul acțiunii era întrerupt, se întorcea la locul unde a fost blocată sau cu un pas înainte şi începea din nou să creeze şi să recreeze, dar toate acestea doar atunci când venea vorba de acțiune. Doar atunci putea să acopere o plajă de probabilitate mult mai mare legat de reacţiile adversarilor, datorate propriilor sale reacţii planificate. Când avea în faţă un interlocutor, îi era mai greu să prevadă o conversaţie şi să ştie exact încotro se va duce, deşi de multe ori cei cu care conversa păreau a fi uşor de citit, cel puţin pentru el, şi pasibili de control. Drept urmare, cu o mişcare rapidă se trase din faţa cuţitului în lateral, iar pumnul său lovi cu o rapiditate uluitoare adversarul său în zona axială a mâinii drepte, provocându-i acestuia aproape instantaneu paralizia temporară a braţului. Acesta scăpă cuţitul şi pentru o secundă rămase uluit de ceea ce i s-a întâmplat, dar imediat se aruncă cu mâna cealaltă după cuţit. Lovitura scurtă de picior a lui Arian nu încetă să apară şi îl lovi cu putere peste faţă, provocându-i o sângerare abundentă a nasului, demonstrând eficacitatea loviturii. Din nou aceeaşi reacţie de impasibilitate ca şi când nu ar fi simţit nimic, iar Arian se văzu nevoit să îi aplice o priză complicată la mâna stângă, aplicând o presiune uriaşă pe antebraţul acestuia, până când reuşi să îi rupă osul în două, acesta ieşind prin piele, împroşcându-i pe amândoi cu sânge. În acelaşi timp, talpa lui Arian se îndreptă rapid către genunchiul drept al oponentului şi o lovitură puternică urmată de un nou pârâit, se auzi. Fără stabilitate şi fără puterea de a-şi utiliza vreo mână, EL căzu la pământ, cu aceeaşi figură impasibilă. Arian se aplecă peste el, şi începură din nou o conversaţie, de data aceasta Arian vorbea şi celălalt asculta.

Copyright Text © Paul Boncuțiu